Iosif Camară
Zilele trecute, în ultima strajă a nopții, m-am aflat din întâmplare printre pelerinii care coborâseră din trenul de Constanța și se îndreptau către Mitropolie cu pas obosit după drumul de noapte. Am descoperit că sunt pelerini abia când m-a învăluit mirosul de busuioc pe care-l lăsaseră în urmă. Pelerinajul la Cuvioasa debutează de facto la început de octombrie și se termină odată cu sărbătoarea după calendarul vechi, la sfârșitul lunii. Gândul că luna aceasta se identifică cu pelerinajul la Cuvioasa mi-a adus în minte un alt pelerinaj celebru, cel de la Sfântul Dimitrie din Salonic, și o ipoteză. Strămoșii românilor mergeau la Salonic să se închine și să ia în koutrouvia mir care până azi izvorăște din moaștele Sfântului Dimitrie. Pelerinajul acesta de sfârșit de an păstoresc, întinzându-se pe parcursul câtorva săptămâni, oferă o explicație mai plauzibilă pentru numele lunii octombrie în graiul aromânilor (Sumedru < Sanctus Demetrius) decât rolul pe care Sfântul îl joacă în calendarul păstorilor.
Revenind la Cuvioasa Parascheva: aflându-mă în Muntele Athos, la Hilandar, un monah mi-a vorbit mișcat despre evlavia pe care sârbii o au față de Cuvioasa, adăugând că orice mamă sârboaică ține Icoana acesteia lângă Icoana Maicii Domnului. M-am convins singur de acest lucru la Biserica Sfintei Parascheva de pe zidurile Belgradului. Am văzut acolo, într-o zi obișnuită, rândul de pelerini așteptând să se închine la veșmintele Cuvioasei aduse de la Iași. Un rând de pelerini la fel ca cel care în mod curent se formează la racla din capitala Moldovei și care e mult mai mare decât orice am văzut până acum la Sfântul Dimitrie din Salonic. Manifestările de dragoste față de Cuvioasa te lasă fără cuvinte. Am văzut, într-o seară de 8 martie, cum doamnele din oraș umpluseră racla de flori. E copleșitoare această dragoste, cu atât mai mult cu cât la Cuvioasa nu e acea minune văzută a mirului Sfântului Dimitrie. Te duci la raclă și te îndulcești pur și simplu cu energia dumnezeiască (Harul) de acolo, iei o gură de Rai, iar dacă Dumnezeu socoate că unor închinători le aduce folos duhovnicesc, aceștia simt și altceva: mâna caldă a Cuvioasei, mirosul puternic de mir, o mângâiere văzută, o vindecare minunată…
În fiecare octombrie pot fi văzute în Iași mașini cu numere din toate țările ortodoxe, orașul devenind pentru o vreme capitala Ortodoxiei. Puhoiul de lume este aparent inexplicabil, căci niciun om normal nu preferă aglomerația în locul liniștii. Dar e o stare pascală la sărbătoarea Sfintei Parascheva, anume la sărbătoarea Sfintei Parascheva, care nu lasă loc niciunei umbre: nu lucrează nici neliniștea, nici oboseala, nici frigul, nici boala, iar acest lucru îl știu cel mai bine bătrânii care stau câte 20 de ore la rând în frigul pătrunzător de Sumedru. În minunea pe care o trăiesc închinătorii la pelerinajul Sfintei Parascheva nu e nimic metaforic.
Am văzut această minune cu ochii mei și la Schitul Lacu: cu ocazia hramului de Bunavestire și de Sfântul Dimitrie, mulțimea pelerinilor prezenți îi încearcă serios pe monahi, dar aceștia mărturisesc totuși că nu simt oboseală la cele două sărbători… Doxologia a avut inspirația să realizeze materiale cu pelerinii veniți la Iași să ia o gură de Rai. După o așteptare la rând de 17 ore, un englez educat și umblat prin lumea largă cita din Sfântul Siluan Athonitul: „Treapta cea mai înaltă a Harului la un om este când se sfințesc și oasele”.
