Cuvântul uniaţie provine din latinescul unio, care înseamnă unire. A fost folosit pentru prima dată de călugării iezuiţi în Polonia, unde şi-au pus în aplicare planurile de atragere la unire a ortodocşilor cu papistaşii. Aceste încercări s-au extins ulterior şi asupra copţilor (anticalcedoneenilor), nestorienilor, creştinilor din Malabar – India, maroniţilor ş.a.
Unirea bisericilor locale cu Biserica cea Una a lui Hristos este o năzuinţă legitimă a tuturor creştinilor, dar, în acest caz, nu avem de-a face cu o intenţie sinceră a colaboratorilor papei. Este un sistem camuflat, un pretext prin care se cere mai întâi recunoaşterea primatului papal şi a altor erezii, având ca finalitate supunerea graduală faţă de biserica papală. Mai mult, chiar papistaşii evită să folosească termenul uniaţie, deoarece nu vor să scandalizeze posibilele viitoare victime, care sigur au acces la informaţiile istorice care prezintă abuzurile propagandistice, crimele şi constrângerile la care au fost supuse popoare întregi din Europa de Est şi Orientul Mijlociu. De aceea şi „uniţii” din Grecia se autointitulează Greci de Rit Catolic, adică, conform iezuiţilor, unire în credinţă şi diferenţă în ritual (tipic). Astfel, în Grecia şi în alte ţări unde a apărut acest hibrid nefericit, deşi sunt pe deplin uniţi cu Vaticanul în ceea ce priveşte învăţătura şi dogmele, păstrează tipicul bisericesc specific ţării respective. Săvârşesc aceeaşi Sfântă Liturghie pe care o slujim şi noi, la fel şi celelalte Taine, dar se supun papei. De asemenea, poartă aceleaşi veşminte ca şi noi, fiecare după gradul său ierarhic, fără a putea fi deosebiţi de clericii ortodocşi autentici.
Începuturile uniaţiei se regăsesc în preajma sinodului de la Lateran din 1215, la câţiva ani după căderea Constantinopolului în mâinile cruciaţilor francezi (1204). Reprezentanţii patriarhiilor latine din Răsărit, când au constatat că ortodocşii nu pot fi convinşi să se unească cu Vaticanul, au propus cedarea anumitor drepturi celor care puteau fi momiţi. Astfel, sinodul a hotărât că ortodocşii îşi pot păstra intact tipicul liturgic, doar să accepte primatul papal şi restul de erezii. Acelaşi plan a fost pus în aplicare şi la sinodul de la Ferrara-Florenţa, unde papistaşii nu au luat în discuţie problemele liturgice, ci le-au cerut celor din Răsărit să accepte doar primatul, filioque, purgatoriul ş.a. În Polonia, uniaţia a început cu iniţiativa a doi călugări iezuiţi – Posevin şi Scarga. În baza hotărârilor sinodului de la Lateran, au conceput un plan de realizare a uniaţiei. Au cerut ajutorul împăratului Sigismund al III-lea (1587), care era catolic din familie şi care a fost convins să ia iniţiativa unirii ortodocşilor cu catolicii. Prin hotărârile sinodului unionist de la Brest-Litovsk (1596), orice reacţie de respingere a unirii a fost tratată cu brutalitate extremă. Râuri de sânge au curs atunci. La acest sinod, aproape toţi episcopii ortodocşi au semnat constrânşi, sub ameninţarea cu moartea, şi astfel milioane de ortodocşi au devenit uniaţi. Cei care au îndrăznit să se opună au suferit persecuţii şi chinuri.
Uniaţia s-a extins, după acelaşi tipar, în ţări precum Ucraina, Slovacia, România, Serbia, Albania, Bulgaria, Georgia, Patriarhia Ecumenică şi Grecia. Oriunde exista populaţie ortodoxă, uniaţia, având la bază dictonul: „Scopul scuză mijloacele!”, a activat intens, exploatând la maxim condiţiile istorice locale, favorabile lor.
În ceea ce priveşte Grecia, uniaţia a apărut în 1922. Mai înainte de aceasta, apăruseră clerici uniaţi la Constantinopol în 1907. Aceştia purtau veşminte ortodoxe şi acţionau perfid în mijlocul tineretului, sub pretextul înfiinţării unor şcoli sau spitale.
Acolo a activat şi Gheorghe Halavazis, născut în Syros din părinţi catolici, care a fost chemat la Roma în 1920 şi a fost hirotonit episcop titular de Theodoropolis.
Din cauza evenimentelor dezastruoase din 1922 din Asia Mică, episcopul Gheorghe a ajuns la Atena, unde a continuat acţiunile sale „filantropice”, cu o şcoală în cartierul Iraklion şi o obşte monahală de maici stabilite în Naxos. Ca urmare a contribuţiilor sale în domeniu social-filantropic, chiar a fost decorat de statul elen! Biserica Greciei a reacţionat vehement din prima clipă, printr-o circulară către credincioşii ortodocşi şi o scrisoare deschisă către Ministerul Educaţiei.
La 7 aprilie 1925, Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom, a emis o nouă circulară împotriva uniaţiei. Episcopul unit Gheorghe a răspuns la această circulară şi astfel a început o întreagă corespondenţă între cei doi. Arhiepiscopul, din poziţia sa de profesor universitar de istorie, a demonstrat cu argumente solide scopurile viclene ale uniaţiei în Grecia.
Astăzi, în Grecia, există o comunitate de aproape două mii de uniaţi, care au propriul lor episcop, hirotonit în 1977, în ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe.
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
