Monahii sunt armata fidelă a lui Hristos, de aceea nici nu sunt plătiţi. Iată, vezi, de ce mulţi nu pot uita Sfântul Munte! Oriunde în altă parte ar merge li se vor cere bani etc., în timp ce pentru Sfântul Munte scot numai o hârtie, iar apoi pot merge mai departe unde vor, fără să plătească. Mănâncă în dar, dorm în dar. Mai află şi altceva, şi de aceea se folosesc. Când eram la Coliba Sfintei Cruci[1] a venit cineva care avea nişte probleme. Am discutat o oră şi jumătate. După aceea a scos să-mi dea 500 de drahme. „Ce-i aceasta?”, îl întreb. „Pentru o simplă vizită la medic plătim atâta”, îmi răspunde. „Iartă-mă, nu cumva este puţin?”.
După ultimul incendiu, atunci când au venit în Sfântul Munte unii dintre mai-marii Pieţei Comune ca să vadă ce anume este nevoie şi să ajute, au trecut şi pe la Colibă. În contextul discuţiei ce am avut-o atunci, le-am spus: „Noi am venit aici ca să dăm, n-am venit ca să luăm”. „Pentru prima dată am auzit aceasta”, mi-au spus aceia şi au consemnat îndată cele spuse de mine[2]. Noi ne-am făcut monahi ca să luăm lucruri materiale? Nu, ci noi ne-am făcut monahi ca să dăm cele duhovniceşti fără ca să luăm cele materiale. Să fim eliberaţi de grijile vieţii, ca să ne îngrijim de cele duhovniceşti. Am ieşit din lume pentru dragostea lui Hristos, ca să ne eliberăm de patimi şi să eliberăm şi pe alţii.
Scopul nostru este să-i ajutăm pe oameni cu rugăciunea şi cu pilda noastră, ca astfel ei să poată renaşte duhovniceşte. Când cineva pleacă din lume şi intră în mănăstire devine Părinte sau Maică, adică Părinte duhovnicesc sau Maică duhovnicească. O fată, atunci când se face monahie, „se mărită”, se face mireasă a lui Hristos, maică duhovnicească şi ajută pentru renaşterea duhovnicească a oamenilor. Prin rugăciune, ea ajută, de pildă, să se întemeieze familii binecuvântate. Dar în afară de rugăciune sunt cazuri când trebuie să se ofere omului şi ajutor omenesc. Orice monahie corectă, în afară de rugăciunea ce-o face pentru lume, ajută mult şi cu felul ei de a fi, printr-o înfruntare corectă a situaţiilor, prin două cuvinte ce le va spune acolo la arhondaric unui închinător ca să-l ajute să prindă sensul cel mai adânc al vieţii sau unei mame pentru ca să o sprijine. Iar a căuta monahia relaţii etc., acestea sunt lucruri nefolositoare, pentru că proiecţiile lumeşti vin în contradicţie cu legile duhovniceşti şi atunci ne chinuim. Pe cât puteţi, mişcaţi-vă în ascuns. Fac o comparaţie care mă doare: Unii monahi urmăresc praznice, vizite, prietenii duhovniceşti, însă eu, atunci când sunt nevoit să merg undeva, fie chiar şi pentru o lucrare duhovnicească, simt aceasta ca pe o mucenicie, o văd ca pe o risipă de timp.
– Părinte, atunci când o monahie în vârstă este necoaptă duhovniceşte, ce este de vină?
– Nu ia aminte de sine şi nu face lucrarea duhovnicească pe care trebuie s-o facă. Răul de acolo începe. Să presupunem că pe o femeie n-a chemat-o Hristos să devină monahie, ci a rămas în lume şi a devenit mamă. Atunci una ca aceasta n-ar fi avut pretenţii de la ceilalţi, ci ceilalţi ar fi avut pretenţii de la ea. Ar fi dat multe şi ar fi luat multe prin jertfa ce ar fi făcut-o. În mănăstiri însă trebuie să devină maică duhovnicească, misiunea ei este mai înaltă chiar şi decât cea a unei mame. Dar acum ce se întâmplă? Vine la mănăstire de mică şi dacă nu face lucrarea duhovnicească pe care trebuie s-o facă, are gândul că este mereu copil. Însă trebuie să înţeleagă că nu mai este copil şi să gândească: „Avem mamă, avem casă, avem lipsa de grijă şi nu ne mai interesează nimic”. Trebuie să dea, să ajute la renaşterea duhovnicească a surorilor celor mai mici prin comportamentul ei sau pe mirenii ce vin la mănăstire acolo unde face ascultare la arhondaric, la biserică etc., să se jertfească în toate şi astfel va lua fără să ceară. Dacă monahia nu se formează în felul acesta, toate sunt pierdute. Rămâne într-o stare nedezvoltată şi vrea mereu să primească, atât de la cele mici, cât şi de la cele mari, fără ca ea să dea ceva. În felul acesta cultivă un duh vătămător şi nu se maturizează, pentru că nu se dăruieşte pe sine celorlalţi.
La unii monahi văd exact starea unui beduin pe care l-am cunoscut la Sinai. Era de 65 de ani şi spunea: „Nici eu nu am tată, sunt orfan”. La 65 de ani avea nepoţei. Au trecut două şi trei generaţii, iar el să spună: „Nici eu nu am tată”. Adică să ceară dragostea tatălui! Şi noi călugării vom rămâne copii, dacă nu suntem atenţi. Acesta este răul. Dacă însă monahia sau monahul s-ar gândi ce ar fi făcut în lume la această vârstă, ar spune: „Acum nu trebuie să cer mângâiere omenească, ci trebuie să mă jertfesc, iar nu să am pretenţii”. Cei mai mulţi vin de mici la mănăstire, află părinţi duhovniceşti, dar se poate să rămână într-o stare copilărească, cu pretenţii copilăreşti. În vreme ce de ar fi fost în lume, ar fi devenit părinţi. Adică rămân mereu copii nu în sensul cel bun, ci în cel pruncesc, al lipsei de minte. Şi iată, pot îmbătrâni, dar dacă nu le lucrează mintea se pot bucura de o caramelă sau de o flanelă. „Stareţul mi-a cumpărat o flanelă de lână”, spunea un bătrânel acolo în Sfântul Munte şi arăta flanela pe care i-o dăduse stareţul lui. Se bucura ca şi copilul căruia mama lui i-a cumpărat o hăinuţă cu şnururi.
Să ne facem copii cu răutatea, nu la minte[3]. Pentru că, altfel, cum va intra vitejia în viaţa noastră? Cum va intra bărbăţia? Un monah, ca să aibă sporire, trebuie să-şi înmoaie asprimea ce o are, adică să-şi facă inima puţin mai de mamă. Iar o monahie, ca să aibă sporire, trebuie să dobândească puţină bărbăţie.
[1] Stareţul a locuit la Coliba Sfintei Cruci între anii 1969–1978.
[2] S‑a spus în mai 1991.
[3] Cf. I Cor. 14, 20.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
