Monahul trebuie să arate vieţuire vrednică de schimă; căci cel care nu petrece potrivit schimei nu e monah. Şi cum că bătrâneţea după Dumnezeu se vădeşte din felul de viaţă şi nu din mulţimea anilor – part.1

1. Din Viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea fericita Singlitichia: „Nu trebuie să lucrăm de mântuială tămădui­rea sufletului, ci să-l înfrumuseţăm cu totul, îngrijindu-ne mai ales de adâncul său. Ne-am tăiat perii capului [la tunderea în monahism]? Odată cu ei să ne tăiem şi ghimpii din capul cel gândit, adică din suflet. Căci părul închipuia po­doaba vieţuirii din lume: cinstiri, măriri, strângerea de averi, haine strălucite, tihna băilor, desfătarea bucatelor şi celelalte amăgiri şi plăceri ale lumii. Pe toate acestea am părut că le-am lepădat prin tăierea părului.

Aşadar să nu mai arătăm vreuna din ele, ca să nu ne facem pricină de sminteală celor ce ne privesc. Câtă vreme sălbăticiunile se adăposteau în desişul lucrurilor lumeşti, păreau ascunse, pe când acum, dezgolite, sunt vădite tuturor. De aceea, la fecioară sau monah încă şi cele mai neînsemnate păcate se văd în chip lămurit. După cum o sălbăticiune cât de mică, intrată într-o casă curată, se face vădită tuturor, la fel şi cu noi: cea mai mică greşeală le este tuturor cunoscută. în vreme ce la mireni, ca în nişte văgăuni necurate, chiar şi cele mai mari dintre fiarele veninoase se cuibăresc în taină, pentru că sunt acoperite de hăţişul stufos.

Se cuvine aşadar să ne curăţim pururea casa sufletului şi să luăm bine aminte să nu se furişeze în cămările cele gândite ale sale vreuna din gângăniile stricătoare de suflet; şi să tămâiem neîncetat locul cu dumnezeiasca tămâie a rugăciunii. Fiindcă precum sălbăticiunile veninoase sunt izgonite de mirosul otrăvurilor tari, tot aşa, e în firea rugăciunii cu post să alunge gândul întinat.

Ne-am dat pe noi înşine surghiunului, adică am ieşit din hotarele lumii. Deci să nu mai căutăm pe cele ale locului din care ne-am scos pe noi înşine. Acolo aveam slavă, aici ocară; acolo, belşugul merindelor, aici lipsa, chiar şi a pâinii. în lume, cei care greşesc sunt aruncaţi în temniţă, chiar fără voia lor.

Să ne întemniţăm şi noi pentru păcatele noastre, ca făcând aceasta de bună­voie să ne izbăvim de osânda ce va să fie”.

2. Din Pateric

• Un Bătrân, întrebat cum trebuie să fie un monah, a zis: „După mine, singur către Singur [Dumnezeu], adică să privească numai spre unul Dumne­zeu”.
• Acelaşi, întrebat iarăşi ce trebuie să facă un monah, a răspuns: „Să lucreze tot binele şi să se ferească de tot răul”.
• A spus acelaşi: „Este ruşinos pentru un monah, după ce şi-a lăsat pe ale sale şi s-a înstrăinat pentru Dumnezeu, să meargă în iad”.

3. A Sfântului Efrem

Pe monah nu-l fac tunderea şi haina, ci dorul de cele cereşti şi vieţuirea dumnezeiască. După ele se cunoaşte monahul. Asemenea şi pe bărbatul lu­mesc nu-l arată părul sau haina, ci traiul rău şi plecarea către poftele lumeşti şi materiale; căci întru acestea se întinează sufletul.

Dacă te-ai lepădat de lume, îngrijeşte-te de lucrul tău [duhovnicesc], ca să dobândeşti mărgăritarul pe care îl cauţi. Căci sunt oameni care s-au lepă­dat de lume şi au ieşit din ea, unii părăsind oştiri, alţii risipindu-şi bogăţia, dar în cele din urmă au căzut, pentru că au fost călăuziţi de voia proprie. Nu-i ni­mic mai jalnic decât să fie cineva stăpânit de voia sa şi să umble după mintea lui. Acestora aşadar li s-a părut că au lăsat lucrurile lumii ieşind pe poarta din faţă şi de obşte. Când colo, [intrând] pe uşa din dos, s-au aflat mai înlăuntru.

Căci şi fii lui Israel, după ce au ieşit din cuptorul de fier, adică din Egipt, după ce s-au izbăvit trecând Marea Roşie şi s-au bucurat de atâtea şi aşa de mari daruri de la Dumnezeu, s-au împotmolit pe uscat, duşi de voia proprie.

Şi dintr-aşa mare mulţime a celor ce fuseseră număraţi, adică a celor şase sute de mii, numai doi s-au izbăvit în pământul făgăduinţei, Caleb şi Iisus Navi, care nu s-au răzvrătit împotriva cuvântului Domnului şi au păzit cu sfinţenie porunca Celui Preaînalt.

După cum nu-i cu putinţă să cumperi cu bani, fără osteneală, ştiinţa de carte sau vreun meşteşug, tot aşa nu poţi să ajungi monah fără grijă şi răbda­re statornică.

Fii cu trezvie aşadar, frate, ca un bun ostaş, şi nu nesocoti darul ce ţi s-a dat, ca nu cumva să fii osândit îndoit: pentru că îi mâhneşti pe oameni – pe părinţii după trup – şi pentru că nu eşti plăcut lui Dumnezeu. Ci te luptă ca şi cei ce te văd să-L slăvească pe Dumnezeu pentru buna ta vieţuire. Că scris este: Cei ce se tem de tine mă vor vedea şi se vor veseli (Ps.118,74); şi iarăşi: Pace multă au cei ce iubesc legea Ta şi nu le este lor sminteală (Ps.118,165).

Cu ce-ţi este de folos că ai lepădat pentru Domnul lume, părinţi după trup, rude şi prieteni, patrie şi bogăţie, dacă şi aici, unde ai venit să te mân- tuieşti, lucrezi cele potrivnice? Păcătuieşti în faţa Domnului şi porţi degea­ba numele de monah. Că te fericesc oamenii care te-au cunoscut odinioară, zicând: „Fericit e cutare, că a urât lumea asta, slava şi înşelăciunea ei, şi nu se mai grijeşte de nimic pământesc; a plecat şi s-a făcut monah”. Şi uite că tu petreci aici ca nemonah.

Să ne gândim ce ruşine ne va cuprinde, dacă cei ce ne fericesc acum vor merge înaintea noastră în împărăţia cerurilor; şi cei care astăzi ne fac plecă­ciune, zicând: „Robii lui Hristos, rugaţi-vă pentru noi păcătoşii!”, vor fi găsiţi întru odihnă iar noi în strâmtorare, din pricina păcatelor noastre. Fiindcă nu vom fi judecaţi cu aceeaşi măsură: Cel căruia, zice, i s-a încredinţat mult, mult i se va cere; iar cel care a ştiut voia Domnului său şi n-a făcut-o, va fi bătut mult (Lc.12,47-48).

De aceea iubite, rogu-te, să fim cu trezvie atât cât mai avem vreme. Iată, arena s-a deschis tuturor şi Cel ce rânduieşte întrecerea zice prin Apostol: Alergaţi aşa ca să luaţi răsplata; orice luptător se înfrânează de la toate (1Co.9,24-25). Şi ia­răşi zice: Nici un oştean nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să-i placă celui ce l-a chemat la oaste; iar dacă se luptă cineva, nu e încununat dacă nu s-a luptat după lege (2Tim.2,4-5).

Frate, cunoaşte că cel care vrea să fie monah şi nu rabdă ocara, dispreţul şi paguba, monah nu poate fi.

Iubite frate, dacă lepădându-te de lume te faci monah, fii cu trezvie, căci multe sunt vicleşugurile diavolului- Ca nu cumva, din pricina delăsării tale, să-şi găsească loc în tine şi să te întoarcă de la calea cea dreaptă, şoptindu-ţi unele ca acestea: „Iată, te-ai îndepărtat de oameni şi te-ai aşezat la chilie. Şi ce-i cu asta? Oare fiarele nu se liniştesc şi ele în culcuşurile lor?” Tu ceartă-1 şi spune-i: „Domnul o să te surpe, diavole, că pe omul pe care l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, tu îl pui alături de fiare necuvântătoare. Vrăjmaş al adevărului şi duşman al neamului nostru, nu încetezi să strici căile drepte ale Domnului?

Deci ascultă, urâtorule de bine, cu ce se deosebeşte viaţa călugărească de cea lumească: Cel care voieşte să fie monah mai întâi se leapădă de lume, apoi şi de voile proprii, îşi ia crucea şi urmează Mântuitorului nostru Hristos. Nu se sfădeşte, nu blestemă, nu se jură, nu vorbeşte de rău. Mintea nu-i stă la cuvintele mincinoase ale filozofiei limbute şi flecare[i]. Se înfrânează şi nu se desfată. Are prieteni pe cei ce slujesc lui Dumnezeu, asemenea lui, iar vrăjmaş, pe nici unul dintre oameni, ci numai pe tine, diavole! Pe nimeni nu asupreşte, nici nu nedreptăţeşte; mai degrabă el fiind nedreptăţit, îndură cu bucurie. Este minunat întru nerăutate. Nu-1 stăpâneşte nebunia strângerii de bogăţie; cum ar putea face altfel cel ce şi-a împărţit avutul şi de bună voie a ales sărăcia, având-o drept slavă şi laudă? Nu face negoţ, nici nu are grija casei, sau cum să placă femeii. Nu se îngrijeşte cum îi va rândui la oaste pe fiii săi, sau cum să-şi mărite fata. Nu-i legat de griji, ci se îndeletniceşte cu mântuirea lui. Nu caută slavă de la oameni, nu se mândreşte, ci mai degrabă cugetă smerit. E bun şi îngăduitor faţă de toţi. Cântă psalmi, nu cântece lu­meşti. Se roagă şi mintea nu i se împrăştie; în loc de fluiere, tobe şi organe, se foloseşte de psalmodie şi rugăciune. în loc să râdă, se tânguie cu inima şi plânge în cămara cea de taină a casei şi a sufletului, cerând iertare păcatelor. Nu se roagă numai pentru sine, ci pentru întreaga lume. Nu cercetează pri­velişti deşarte, ci bărbaţi sfinţi. Nu pune mâna pe jocuri de noroc[ii], care lasă pustii casele şi sufletele celor care îşi găsesc plăcerea în ele, ci pe lucrul lui Dumnezeu şi pe citirea Sfintelor Scripturi. Nu are grija părinţilor, a rudelor şi a celorlalte lucruri pământeşti. Are pururea în minte judecata ce va să vină şi făgăduinţele Mântuitorului; şi cu această pomenire reînsufleţeşte duhul dintr-însul şi alungă întristarea şi akedia. De îi vine vreo boală trupească se bucură, căci aproape e cununa. Stă împotriva tuturor plăcerilor trupeşti, cugetând la amarul chinurilor veşnice, care îi aşteaptă pe cei robiţi plăcerilor.

Ocărât, binecuvântează; hulit, mângâie; defăimat, rabdă îndelung; chinuit, îndură având în minte patimile Mântuitorului.

Acestea şi altele, mai multe şi mai mari, sunt lucrările adevăratului mo­nah. Iar tu, urâtorule de bine şi de oameni, cum de asemuieşti o astfel de viaţă cu cea lumească? Fugi de la mine, vicleanule – Domnul îţi porunceşte prin mine păcătosul – şi voi cerceta poruncile Dumnezeului meu” (Ps.118,115).

Aşa, iubite, stai împotriva celui ce-ţi strecoară asemenea gânduri şi, cu împreună lucrarea harului, va pleca de la tine.

—————————————————–

[i] înţelepciunea lumii e destoinică în cuvânt şi seducătoare după măsură omenească, dar în faţa cunoştinţei duhovniceşti adevărurile ei sunt simple flecăreli. Căci înţelepciunea lumii acesteia nebunie este în faţa lui Dumnezeu (1 Co. 3,19).

[ii] joc de noroc cu zaruri al antichităţii

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 32