Motivele întrunirii Sinodului I Ecumenic au fost multe şi importante, dar cel mai important dintre toate a fost învăţătura eretică a lui Arie care ameninţa să răstoarne dogma Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime. Învăţătura lui Arie a fost combătută mai întâi în Egipt unde, pe la anul 321, episcopul Alexandru al Alexandriei, întrunind un sinod local, a condamnat erezia lui Arie ca blasfemiatoare, iar pe acesta împreună cu doi episcopi şi unsprezece diaconi i-a decăzut din preoţie, i-a excomunicat din Biserică, i-a anatematizat ca eretici şi i-a izgonit din Alexandria.
Dar fiindcă Arie îi înşela prin scrisorile sale pe episcopi şi pe ceilalţi creştini, răspândindu-şi învăţătura, venind Constantin cel Mare ca apărător al Bisericii, îl trimite pe Osios, episcopul Cordobei, la Alexandria pentru a-l condamna într-un sinod pe Arie. Şi pentru că iarăşi Arie nu se lăsa convins, ci stăruia în învăţătura lui, Constantin cel Mare trimite noi delegaţi la acesta, invitându-l să se înfăţişeze înaintea sa. Văzând apoi încăpăţânarea lui Arie, pentru a rezolva chestiunea, convoacă primul Sinod Ecumenic la Niceea, în Bitinia, pentru ca, supunând cercetării învăţătura lui Arie, să rezolve definitiv problema. Şi, într-adevăr, Sinodul Ecumenic a rezolvat problema, l-a condamnat pe Arie, a alcătuit Sfântul Simbol de Credinţă (Crezul) împreună cu douăzeci de canoane, apărând şi întărind ortodoxia Bisericii. Sinodul acesta a rezolvat şi problema referitoare la sărbătorirea Paştilor, căreia episcopii Romei au căutat în zadar să-i dea o rezolvare. De pe acum punem întrebarea: unde sunt drepturile Papei? Unde se vede infailibilitatea şi puterea? Ce atitudine a avut Biserica Sobornicească faţă de acestea? De ce nu s-au adresat episcopului Romei, cel care şedea pe tronul lui Petru şi avea prin succesiune puterea de a nu greşi în stabilirea adevărului creştin? Şi, mai ales, de ce a fost invitat şi el, doar ca unul dintre episcopii care au alcătuit Sinodul Ecumenic? De ce nu i s-a acordat onoarea cuvenită ca întâistătător al adevărului? Desigur că toate acestea nu pledează în favoarea pretenţiilor adepţilor papalităţii.
Cu adevărat din iconomie dumnezeiască Sinodul Ecumenic s-a întrunit în Răsărit, şi din pronie dumnezeiască Papa Silvestru nu a fost prezent la el, fiindcă adoratorii Papei ar fi susţinut atunci că autoritatea Sinodului şi autoritatea adevărurilor lui decurge din infailibilitatea Papei în exprimarea adevărului creştin. Din fericire, însă, au fost lipsiţi de argumentul acesta, Papa fiind reprezentat în Sinod de către doi preoţi, Viton şi Vicenţiu, cărora, trimiţându-i, el însuşi neputându-se deplasa din cauza bătrâneţii, le-a poruncit să-şi dea încuviinţarea la toate hotărârile Sfântului Sinod [Istoria bisericească a lui Fleury, vol. 1, pag. 437]. „Se crede, zice Fleury, că Osios, episcopul Cordobei, a fost delegat să-l reprezinte pe Papă la acest Sinod; şi se pare că a prezidat Sinodul, deoarece numele lui se află în fruntea tuturor semnăturilor”.
Sfântul Atanasie spune că Osios de Cordoba a condus toate şedinţele şi este un fapt sigur acela că, peste 22 de ani, avea să prezideze şi Sinodul de la Sardica. Legat de preşedinţia lui Osios de Cordoba, Fleury trage concluzia că acesta l-ar fi reprezentat pe Papă, fapt care este însă pus la îndoială de o mulţime de informaţii contrare. Chiar dacă a prezidat şedinţele, acest fapt nu are în el nimic ieşit din comun, după cum crede Fleury, pentru faptul că acesta, simplu episcop fiind, a prezidat ca episcop pe toţi ceilalţi episcopi ai lumii: „Dar nu văd cum un simplu episcop de Cordoba ar prezida pe toţi episcopii lumii ca şi cap” [Istoria bisericească a lui Fleury, vol. 1, pag. 507], istoricul atestând faptul că Osios de Cordoba era unul dintre cei mai faimoşi episcopi între cei întruniţi în Sinodul de la Sardica. Între cei 376 de episcopi întruniţi din Răsărit şi Apus, acesta se distingea dintre toţi prin virtuţi şi prin vârsta lui; Teodorit spune despre el că era vestit pentru agerimea duhului, iar Eusebiu – că avea vorba puternică; a fost mărturisitor şi mare apărător al adevărului şi a prezidat, ca episcop al Spaniei, toate sinoadele împotriva arienilor. Deci nu e deloc de mirare că un bărbat de talia lui a prezidat Sinodul Ecumenic al Bisericii imperiale – după care avea să prezideze şi la Sardica -, deşi reprezentanţii trimişi de Papa Iulius şedeau alături în sinod.
Tot astfel, la Sinodul al II-lea Ecumenic, a prezidat Meletie al Antiohiei datorită vârstei sale respectabile; la al III-lea – Chiril, Patriarhul Alexandriei; la al IV-lea – reprezentanţii Sfântului Papă Leon; la al V-lea – Eutihie, Patriarhul Constantinopolului; la al 6-lea, întâistătător a fost împăratul Constantin Pogonatul; la al 7-lea – Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, încât, din chestiunea prezidării Sinoadelor, partizanii papalităţii se luptă zadarnic să tragă o concluzie convenabilă lor. Biserica de pretutindeni s-a supus hotărârilor Sinodului Ecumenic, fără a fi exceptată şi Biserica Papei, care a primit hotărârile, canoanele şi Sfântul Crez. Acestea sunt faptele reale; cele prezentate de papistaşi sunt fie lipsite de tărie, fie extrase din apocrife. Deci Biserica Ecumenică un singur for îl consideră a fi infailibil – Sinodul Ecumenic – şi doar acestuia i se supune. Dar să ascultăm şi părerea acestui Sfânt Sinod Ecumenic despre episcopii Romei şi cum înţelege el puterea Papei.
În canonul 6 Sinodul Ecumenic legiuieşte, spunând: „Obiceiurile cele din început să se ţină, cu privire la Libia şi Pentapole din Egipt, ca episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste acestea, fiindcă tot aşa este obiceiul episcopului din Roma. Asemenea în Antiohia şi-n celelalte eparhii, să se păzească întâietatea Bisericilor. Peste tot să fie cunoscut, ca episcopul ce s-ar face fără socotinţa mitropolitului său, Sfântul Sinod a hotărât a nu fi episcop unul ca acesta. Însă dacă alegerea generală a tuturor fiind binecuvântată şi dacă doi sau trei, după canonul bisericesc ar grăi împotrivă, să se ţină hotărârea celor mai mulţi”. Despre acest al şaselea canon, citim următoarele în Pidalion: „Cei dirijaţi de Biserica romană, nu interpretează drept prezentul canon. Când Papa Felix a intrat în dispută cu Acachie al Constantinopolului, a zis că episcopul Romei are autoritatea în fiecare sinod, după cum voieşte canonul (interpretat în mod stricat, greșit) Sinodului de la Niceea. Şi mai înainte de acesta şi Pashasinus, locţiitorul lui Leon, a adus înaintea Sinodului al IV-lea acest canon, înţelegându-l în mod sucit. Noi însă, din spusele acestui canon aflăm adevărata înţelegere a acestui Sinod. Spunem aşadar că, faptul că Meletie a deturnat drepturile episcopului Alexandriei, după cum am spus, a oferit acestui Sinod motivul de a scoate la lumină prezentul canon nu pentru a aşeza unul nou, ci doar pentru a întări rânduielile acolo unde ele se păstrau potrivit vechilor obiceiuri; nu numai rânduiala Patriarhilor, ci şi a Mitropoliţilor şi nu numai ordinea în hirotonii, ordine de la care s-a abătut Meletie, ci şi în privinţa oricărui alt drept ce aparţine Patriarhilor şi Mitropoliţilor în Bisericile supuse acestora. Obiceiurile cele din început să se ţină, cu privire la Libia şi Pentapole din Egipt, ca episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste acestea, fiindcă tot aşa este obişnuinţa episcopului din Roma. Semnalăm de aici faptul că această antonimie nu se referă la altceva decât la obicei, adică ceea ce e ţinut de mai mulţi în comun. Aşa cum şi în cazul episcopului Romei a covârşit acest obicei. Care? Acela de a avea stăpânirea asupra tuturor supuşilor săi. Şi precum episcopul Romei are acelaşi obicei cu acela al Alexandriei, în acelaşi fel are aceeaşi stăpânire ca şi el. Iar despre faptul că acesta este sensul canonului, mărturiseşte şi traducerea arabă a acestor canoane, adică varianta Alexandrină. Despre sensul acesta dă mărturie şi Iosif al Egiptului, vechiul interpret al canoanelor acestui Sinod. Dă mărturie şi traducerea latină făcută de Dionisie cel Mic. Dă mărturie ediţia lui Isidor Mercador. Şi, în cele din urmă, dă mărturie traducerea prezbiterului Rufin al Achyleiei. Şi pentru că acesta este adevărul, acela că puterea administrativă a Romei este limitată la fel ca şi cea a Alexandriei, în zadar îşi închipuie Romanii că au, prin acest canon, stăpânirea nelimitată asupra întregii lumi.
E de consemnat şi faptul că prezentul canon nu a reînnoit drepturile Romei, de vreme ce acestea erau intacte. Şi chiar dacă nu e precizat, ceea ce a spus despre episcopul Alexandriei, voia să spună şi despre cel al Romei” [Dositei, Douăsprezece cărţi adică Istoria Patriarhilor Ierusalimului]. Consider că în acest canon a fost formulat cu claritate duhul Sinodului Ecumenic privitor la puterea episcopilor în general, fără nici o excepţie, Sfântul Sinod exprimându-se desluşit asupra limitelor jurisdicţiei fiecărui episcop. Cred că aceia care se luptă pentru superioritate nu au nici o obiecţie în această privinţă, cu toate că sunt grozavi în a găsi şi a inventa lucruri inexistente. Cele spuse de ei până acum, nu dovedesc nimic altceva decât tendinţa de a ridica stăpânirea Papei deasupra stăpânirii Sinoadelor Ecumenice; din fericire, însă, evenimentele nu-i ajută cu nimic, ci se ridică ca un protest împotriva neadevărurilor lor. După aceste mărturii ale primului Sinod Ecumenic, despre egalitatea episcopului Romei faţă de restul episcopilor, să vedem ce mărturisesc şi celelalte sinoade.
Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.
