Nelucra­rea este maică a toată răutatea

Stareţul era râvnitor întru toate şi întotdeauna. Primul la privegheri, primul la Biserică – atunci când aveam Liturghie –, primul şi la slujire. Învăţa necurmat prin pilda sa. Lucra mult şi se oprea doar atunci când îi îngăduia programul. „Când ucenicul ştie că prin slujirea sa lucrează pentru Dumnezeu, devine foarte râvni­tor”, spunea Stareţul.

De aceea, de îndată ce se lumina de ziuă, începea rucodelia, potrivit cuvântului din Pateric: „Lucrează cu trupul ca să te hră­neşti, priveghează cu sufletul ca să te mântuieşti”. De ce făcea Stareţul aceasta? Pentru ca să ne dea nouă pildă, dar şi pentru că lucrul de mână este foarte binecuvântat şi ajută în lupta cu gândurile.

Când cineva nu are lucru de mână, mintea lui cugetă mereu când la un lucru, când la altul; simte nevoia să vorbească, să flecărească, de vreme ce este foarte firesc ca omul să facă ceva. Şi dacă nu lucrează, trebuie să lucreze limba lui rostind Numele lui Iisus, iar mintea lui să cugete la cele dumnezeieşti.

Odată ne‑a povestit următoarea întâmplare:

„Un frate a plecat de la Stareţul său.

–    De ce ai plecat?, l‑a întrebat un alt Stareţ îmbunătăţit.

–    Aa, răspunse acela, fiindcă mă punea mereu să lucrez. Şi în duminici, şi în sărbători… Mereu mă punea să lucrez.

–    Bine ţi‑a făcut Stareţul tău, căci dacă tu nu ai fi lucrat şi în aceste zile (în duminici şi sărbători), fiindcă nu faci lucrare duhov­nicească, mintea ta ar fi cutreierat pe ici‑colo şi chiar ar fi cugetat lucruri nepotrivite. Ştiind Stareţul tău că nu poţi să te îndeletni­ceşti cu rugăciunea şi cu contemplaţia duhovnicească şi cunoscând că mintea ta ar fi hoinărit pe aiurea, a ales pentru tine lucrul de mână, ca să te osteneşti şi să contenească gândurile tale”.

De aceea nu ne lăsa fără lucrare, spunând că nelucrarea multe rele îl învaţă pe om, potrivit cuvântului care zice: „Nelucra­rea este maică a toată răutatea”. Omul nelucrător nu‑şi câştigă nici măcar pâinea cea spre fiinţă, cu atât mai mult n‑o câştigă pe cea pe care s‑o dea milostenie. Dar mai ales lucrarea, slujirea era socotită de către Părinţi ca rugăciune şi mijloc de mântuire, pentru că cel care lucrează este dator să se roage, să rostească neîncetat Rugăciunea.

Rucodelia noastră era sculptura. Făceam de obicei opt‑zece cruciuliţe pe zi. Bătrânul Arsenie tăia copacii sălbatici cu fierăstrăul, după care părinţii Iosif şi Haralambie, făceau sculptura pregăti­toare, scheletul cum s‑ar zice, pe care la sfârşit îl lua Stareţul şi‑i sculpta amănuntele. Apoi Părintele Atanasie le lua şi le vindea la mănăstiri, iar nouă ne aducea în schimbul lor alimente.

Apoi am început să facem şi cruci pentru Agheasmă. Odată Stareţul a făcut douăzeci de astfel de cruci. Era foarte iute la mână şi avea mult spor. Εl socotea aceasta ca o altă rugăciune. Mai târziu am început să facem şi peceţi pentru prescuri.

Stareţul făcea nişte cruciuliţe sculptate foarte frumoase. Lucra cu multă uşurinţă şi rapiditate. Era un sculptor foarte iscusit, fiindcă avea multă stabilitate în mâini. Putea să sculpteze lemnul chiar şi ţinându‑l în mână, pe când noi nu puteam dacă nu îl sprijineam de ceva. Se ocupa doar cu un singur fel de sculptură. Făcea o cruce, care pe partea din faţă avea sculptat pe Cel Răstignit, iar pe cealaltă parte pe Maica Domnului.

Dacă ar fi vrut, ar fi putut face sculptură în detalii foarte reuşite. De altfel, l‑am văzut uneori făcând câte o lucrare deose­bită. Totuşi, nu‑i plăcea să facă multe feluri de reprezentări sau sculptură migăloasă, fiindcă acestea, aşa cum ne spunea, robesc mintea şi o întorc de la Dumnezeu. Pe deasupra, dacă am fi făcut lucrări mai migăloase, s‑ar fi interesat mai mulţi oameni de ruco­delia noastră şi atunci ne‑am fi pierdut liniştea. În timp ce cu o rucodelie simplă ne împlineam toate nevoile noastre. Cu sculptura ne puteam cumpăra toate bunătăţile, chiar dacă nu aveam grădină şi măslini.

Dar această lucrare nu era uşoară, iar Stareţul se ostenea făcând‑o, aşa cum se vede dintr‑o epistolă de‑a sa în care scrie următoarele:

„Acum, aşadar, când mă simt bătrân, de parcă aş avea o sută de ani, din cauza pătimirilor pricinuite de multele schimbări, mai întâi îmi câştig pâinea cu sudoare prin lucrarea mâinilor mele, aşa cum ai văzut din cele pe care ţi‑am le‑am trimis”[1].

[1] Stareţul Iosif, οp. cit., p. 124.

Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.