Dacă nu există nici un motiv recunoscut de Biserică drept bază de divorţ, ci o neconcordanţă spirituală (spre exemplu dacă o fată s-a măritat cu un locotenent şi după aceea a început să creadă în Dumnezeu, iar el ajungând colonel, a rămas doar cu funcţia şi tot ce este pentru ea mai scump lui îi este străin), atunci desigur femeia creştină va avea de purtat o cruce grea pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Ea nu poate spune că nu are nevoie de un astfel de om grosolan, neduhovnicesc şi că ea are acum altă viaţă, neavând nimic comun cu soţul ei.
Cum nu are nimic în comun? Dar responsabilitatea ei pentru acel om? Cine altul trebuie să-l ducă în Împărăţia Cerurilor?
Şi dacă ea nu-şi va da şi viaţa pentru ca sămânţa credinței să rodească în el, atunci cine va mai face aceasta?
Nimeni nu are dreptul, fiind credincios, să refuze la o astfel de responsabilitate.
Extras din Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion. Răspunsuri la întrebari ale tinerilor, Editura Sofia, Bucureşti 2009, p.70.
