Patimile sufletești și trupești

Patimi sufleteşti sunt acestea: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa[1]. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stăpânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temeiu, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire şi răutatea.

Iar patimi trupeşti sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăţia, amestecarea sângelui [incestul], stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele şi celor sfinte [sacrilegiul], hoţia, uciderea, orice moleşire trupească şi bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, uşurătatea, moliciunile, înfrumuseţările, vopsirea feţii, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor dulci ale lumii, viaţa iubitoare de trup, care, îngroşând mintea, o face pământească şi dobitocească şi nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor.

Iar rădăcinile tuturor patimilor acestora şi, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale lor sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă şi iubirea de argint, din care se naşte tot răul[2]. Dar nu săvârşeşte omul niciun păcat, dacă nu-l biruie şi nu-l iau în stăpânire mai întâi aceşti uriaşi puternici, cum zice preaînţeleptul între asceţi Marcu, adică uitarea, nepăsarea şi neştiinţa[3]. Iar pe acestea le naşte plăcerea, odihna, iubirea slavei dela oameni şi împrăştierea. Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora şi aşa zicând maica cea mai rea a lor, este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea neraţională de trup şi alipirea pătimaşă de el. Iar împrăştierea şi moleşirea minţii, împreună cu alunecarea la glume şi la vorbe de ruşine, pricinuiesc multe rele şi căderi, ca şi îndrăzneala şi râsul.

[1] După Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae, Filocalia românească, vol. I, ed. II, p. 326.

[2] Marcu Ascetul: Despre legea duhovnicească, cap. 105, Filocalia românească, vol. I. ed. II, p. 239.

[3] Marcu Ascetul ; Epistola către Nicolae, 1. c.

Extras din Filocalia IV– Cuvânt minunat și de suflet folositor al celui între Sfinți Părintele nostru Ioan Damaschin.

Previous Post

Atenţie la prieteni

Next Post

Cântare de laudă la Sfântul Sava cel Sfinţit

Related Posts
Total
18
Share