Pescuirea minunată

Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre cât de zadarnice sunt toate strădaniile omeneşti fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-şi arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulţime de peşte încât li se rupeau plasele.

Iată: În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret; a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.  Şi, urcându-se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.

Ca şi în alte împrejurări, o mare mulţime de oameni se adunase să audă cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toată lumea să-L vadă şi să-L audă, nici nu se putea găsi loc mai potrivit decât o barcă pescărească. Pe ţărm erau două; pescarii se îndeletniceau cu spălatul năvoadelor. Erau bărci obişnuite de pescuit, la fel cu cele care se folosesc şi astăzi pe lacul Ghenizaret. Barca în care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea să fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat să depărteze puţin barca de mal şi, după ce Simon a depărtat barca, a început să înveţe mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.

Urcându-Se în corabie, Domnul a urmărit mai multe scopuri. Întâi, din barcă era mai uşor să hrănească sufletele celor de pe ţărm cu dulcea sa învăţătură. Apoi, ştiind că pescarii erau mâhniţi şi îngrijoraţi pentru că nu prinseseră nimic în noaptea aceea, a vrut să-i bucure cu o pescuire bogată, împlinindu-le astfel trebuinţele lor- pentru că Dumnezeu poartă grijă şi de trupurile, şi de sufletele noastre. El este Cel care dă hrană la tot trupul (Psalm 135, 25). Dar a vrut să dea şi sufletelor hrana lor, anume credinţa în El, în puterea şi milostivirea Lui. În sfârşit, lucrul cel mai de seamă: a vrut Domnul să arate desluşit ucenicilor Săi- şi prin ei nouă tuturor- ca prin El, cu El, toate sunt cu putinţă celui ce crede, pe când fără El toată lucrarea şi strădania omenească rămâne deşartă ca mrejele pescarilor care toată noaptea trudiseră şi nu prinseseră nimic. Împlinind unul din scopuri- învăţarea poporului, Domnul a trecut acum la următorul. De aceea, i-a spus lui Simon să mâne la adânc şi să mai arunce o dată plasele. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde.

Simon nu ştia încă cine este Iisus, încă departe fiind de credinţa în Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Învăţătorule, dându-I cinstirea pe care i-o dădeau şi alţii. Întâi s-a plâns că trudiseră în zadar întreaga noapte dar, din cinstire pentru învăţător, a fost gata să asculte şi să mai arunce o dată mrejele. Dumnezeu răsplăteşte mai mult ascultarea decât truda. Petru a arătat ascultare, împlinind îndată cuvântul lui Hristos, cu toate că trebuie să fi fost nedormit şi ostenit şi necăjit după o noapte de muncă zadarnică. Ascultarea i-a fost răsplătită din plin prin mila lui Hristos (şi prin ascultarea peştilor!). Cel care a făcut peştii, le-a şi poruncit să se adune acum în plasele pescăreşti, aşa cum a poruncit altădată şi vânturilor să înceteze, şi mării învolburate să se liniştească.

Nu prin grai şi prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strâns peştii la locul hotărât lor. Adunând laolaltă atâta peşte, Domnul a răsplătit şi noaptea de trudă a pescarilor, risipindu-le îngrijorarea şi împlinind trebuinţele lor. Astfel şi-a împlinit şi cel de-al doilea scop din ziua aceea.

Văzând atâta peşte cât nu mai văzuseră în viaţa lor, Simon şi unul din cei ce erau cu el au făcut semn tovarăşilor să se apropie cu cealaltă barcă. Şi s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci şi a Iacov şi Ioan, încât era cât pe ce să se răstoarne; şi poate s-ar fi răsturnat, dacă nu era cu ei Domnul.

Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îl prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon.

Simon a îngenuncheat înaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte să pună la îndoială faptul că pescuirea minunată i se datora lui Hristos, şi nu strădaniilor lor înnoite. Zguduit până în adâncul sufletului, Simon nu-L mai numeşte pe Iisus „Învăţătorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi învăţător, Domn însă numai unul. Auzind învăţătura pe care Hristos o dădea mulţimilor de pe ţărm, Simon L-a numit: „Învăţătorule”. Dar acum, în faţa acestei desfăşurări de putere, îl numeşte „Domn”. Vedeţi cum faptele sunt mai grăitoare decât vorbele! Dacă vorbim bine, oamenii ne vor numi „învăţători”; dar numai dacă ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune că suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate că, ascultându-L pe Hristos, Simon s-a minunat în inima Lui cât de frumos, cu câtă înţelepciune vorbeşte. Cunoscând aceasta, Cunoscătorul de inimi l-a purtat pe Simon întru adâncimi, ca să-i arate că El şi lucrează ceea ce învaţă.

Auzi ce-I spune Domnului Simon? În loc să-i mulţumească pentru un asemenea dar, în loc să-şi arate uimirea în faţa unei astfel de minuni, el zice: Ieşi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat şi ei pe Hristos să plece de la dânşii după ce a vindecat pe îndrăcit? Da, însă din altă pricină decât Petru. Gadarenii L-au gonit pentru că erau lacomi, pentru că le părea rău de porcii pe care demonii îi înecaseră când fuseseră scoşi de Hristos din om.

Petru însă spune mai departe: că sunt om păcătos. Pentru că se simţea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul să plece de la el. Simţul păcătoşeniei în faţa lui Dumnezeu e o nestemată pentru suflet. Domnul o preţuieşte mai mult decât toate imnele de formă întru lauda minunilor Sale; oricâte astfel de imne înalță omul, fără simţământul că e păcătos, cu nimic nu se foloseşte. Simţământul păcatului duce la pocăinţă, pocăinţa duce la Hristos şi Hristos duce la naşterea din nou. Simţământul păcatului e începutul drumului de mântuire.

Când rătăceşte cineva îndelung pe căi greşite, lucrul de căpetenie pentru el este să afle drumul cel bun. Odată ce o apucă pe acest drum, nu-i mai rămâne decât să nu se abată din cale nici la dreapta, nici la stânga. La ce i-a folosit fariseului rugăciunea, când se lăuda pe sine înaintea Domnului? Mai îndreptat decât el a fost vameşul, care îşi bătea pieptul plângând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18,13).

Iată începutul învăţăturii de credinţă în Hristos a lui Petru! Are să vină o vreme când el va spune cu totul alte cuvinte. Are să vină o vreme când mulţi din ucenici vor pleca de la Domnul, iar Petru va spune atunci: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6, 68). Acum, la început, cutremurat de puterea Domnului, spune: Ieşi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frică. Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, şi toţi cei dimpreună cu dânşii, erau în aceeaşi stare. Toţi, aşadar, au început cu frică şi au sfârşit cu iubirea. Cum este scris: Frica de Domnul este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7). Fricii lui Petru, care îngenunchease strigând, blândul Cunoscător de inimi îi răspunde: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Lumea aceasta e o mare de patimi, Biserica Mea e o corabie şi Evanghelia mea este năvodul cu care vei prinde pe oameni. Fără Mine nu vei putea face nimic, aşa cum noaptea trecută nu ai prins nimic; dar, cu Mine, vei pescui mereu cât să fie corabia plină. Doar să asculţi mereu aşa cum ai ascultat astăzi, şi niciun adânc nu te va înspăimânta, nici n-ai să pleci vreodată de la pescuit cu mâinile goale. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. Au lăsat bărcile; facă cine ce-o vrea cu ele. Petru şi-a lăsat nu numai barca, ci şi casa, şi soaţa; Iacov şi Ioan l-au lăsat pe tatăl lor. Au pornit după Domnul. De ce să-şi facă griji? Nu se îngrijoraseră destul toată noaptea neprinzând nimic? Cel atotputernic poate să-i hrănească şi pe ei şi pe ai lor. Cel care îmbracă iarba câmpului mai strălucit decât se înveșmânta regele Solomon poate să-i înveșmânte şi pe ei, şi pe ai lor. Hrana şi îmbrăcămintea sunt lucruri mici, pe lângă Împărăţia lui Dumnezeu la care îi cheamă Hristos. Cine dă lucrul mare, nu îl poate da şi pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai târziu: Lăsaţi-i Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7). Dar în sfârşit, dacă peştii cei muţi şi surzi din apă ascultă de Domnul, cum să nu asculte oamenii aceştia, făpturi cuvântătoare fiind?

Toată întâmplarea are şi un înţeles ascuns. Corabia închipuie trupul; plasele rupte închipuie duhul cel vechi din om; adâncul mării închipuie adâncul sufletului omenesc. Când Domnul Se sălăşluieşte într-un om ascultător, omul acela se depărtează de ţărmul lumii trupeşti şi trece de suprafaţa simţurilor, în adâncimile duhului. În aceste adâncimi Domnul îi dezvăluie bogăţia cea nemăsurată a darurilor Sale, după care a alergat în zadar, trudind, întreaga-i viaţă. Darurile acestea sunt atât de mari încât omul cel vechi nu le poate duce; se destramă. De aceea a şi spus Domnul că vinul nou nu se pune în burdufuri vechi.

În fața nevisatei bogaţii a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frică şi se cutremură: şi de atotputernicia lui Dumnezeu, şi de păcătoşenia sa. Când omului i se dezvăluie strălucirea şi milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvăluie în aceeaşi clipă şi păcătoşenia, nevrednicia şi îndelunga lui îndepărtare de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l va părăsi pe cel pe care l-a dus întru adânc, nici nu va lua de bun strigătul lui de om bolnav: Ieşi de la mine! Ci îl va îmbărbăta şi îl va mângâia pe om, spunând: Nu te teme! Când Dumnezeu înzestrează pe cineva cu bogăţiile Lui negrăite, nu vrea ca bogăţiile acestea să se împotmolească, precum talantul îngropat de sluga netrebnică, ci să fie împărţite cu alţii. Petru a chemat cealaltă corabie ca să fie loc pentru mulţimea de peşti; a împărţit totul cu prietenii săi, cu Iacov şi cu Ioan şi cu cei dimpreună cu dânşii. Iacov şi Ioan, şi cei dimpreună cu dânşii, au trudit la mreje, la încărcatul peştilor în barcă, la vâsle. Să cunoască orice om care primeşte un dar de la alt om, că darul nu vine de la om, ci de la Dumnezeu; el trebuie neîntârziat, fără zăbavă, să înceapă să lucreze la păstrarea, înmulţirea şi împărţirea darului primit.

Înţelesul tragerii corăbiilor la ţărm şi părăsirea lor şi a toate pentru a-L urma pe Hristos, este că omul dăruit de Dumnezeu, când se avânta la adânc, lasă toate: nu numai trupul cu patimile şi cu legăturile sale păcătoase care l-au ţinut până atunci, ci şi duhul vechi, cu legăturile lui cu tot, şi merge după Cel care îmbracă în veşmântul nou al mântuirii pe cel chemat, ducându-l mereu, la chemarea Lui, întru adâncuri.

Faptul că Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni înseamnă că apostolii, episcopii, preoţimea şi toţi creştinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie să lucreze, din dragoste şi din datorie, întru prinderea- adică mântuirea- a cât mai mulţi oameni. Fiecare după darul său: cine a primit mult trebuie să aducă mai mult, iar de la cine a primit mai puţin, mai puţin se aşteaptă, aşa cum a arătat Domnul în pilda talanţilor. Slujitorul care a primit cinci talanţi a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni însă să nu se fălească cu darul lui Dumnezeu ca şi când ar fi al lui, ferindu-și-l de oameni sau îngropându-și-l în mormântul trupului, pentru că un astfel de om îşi aduce singur asupra sa judecată în focul Gheenei, acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Această pericopă este plină de învăţăminte pentru noi toţi şi pentru generaţia noastră, cum pline erau mrejele de odinioară de pește binecuvântat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre măcar învăţătura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care şi-l poate dori inima omenească se prinde în plasa de aur a evanghelicei ascultări.

Avem în față două pilde de ascultare: a peştilor şi a apostolilor, şi nu ştii care-i mai mişcătoare. Peştii ascultă porunca Domnului, îşi pun viaţa la picioarele Lui. Dumnezeu i-a făcut spre hrana trupească a oamenilor, dar vedeţi cum pot ei împlini şi o trebuinţă a duhului! Aceşti peşti sunt o pildă minunată de ascultare pentru toţi cei răzvrătiţi şi neascultători faţă de Ziditorul. Şi ei au strălucit mai mult decât dacă ar fi rămas să înoate mai departe în apele Ghenizaretului. Ei şi-au răscumpărat cu cinste viaţa lor slujind Proniei, adevărata pildă şi mustrare pentru oamenii cei neascultători. Iar negrăita milostivire a lui Dumnezeu se vede din aceea că El foloseşte toate făpturile ca să-l aducă pe om pe calea de la care s-a rătăcit, să-l înalţe, să-l trezească şi să-l aducă din nou la vrednicia dintâi.

Pilda de ascultare a apostolilor e şi ea mişcătoare. Oamenii simpli de obicei sunt mai strâns legaţi de casă şi de rudele lor decât oamenii mai de vază care au mai multe legături cu lumea şi, pierzând una, rămân cu altele. Dar aceşti pescari au lăsat totul, au sfărmat puţinele dar puternicele lor legături cu lumea, cu casa şi rudenia lor şi- fără a lua nimic cu ei decât pe sine- L-au urmat pe Hristos în mările şi bogatele adâncuri duhovniceşti. Timpul a dovedit că Domnul a răsplătit împărăteşte ascultarea lor, pentru că ei au ajuns stâlpi ai Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi mari sfinţi în Împărăţia cerurilor. Să ne grăbim dar a urma pilda lor de ascultare. Noaptea răstimpului nostru pe pământ se apropie de sfârşit, şi toată truda noastră va fi în van, plasele noastre vor fi goale, inimile mohorâte, sufletele şi minţile pustii.

Domnul nostru cel bun stă lângă corabia fiecăruia. El, Ziditorul şi Atotțiitorul, ne cere să-L luăm cu noi şi să pornim fără teamă de la strâmtorile şi băltoacele pământului spre marile adâncuri ale vieţii duhovniceşti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belşugul pe care ni l-am putea dori. Să-L urmăm acum, câtă vreme ne cheamă, pentru că se crapă de ziuă şi în lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerând, ci judecând. Să nu lepădăm îndemnul Lui de a intra în corabia noastră, în sufletul nostru, ci să ascultăm ca Petru, pentru că spre binele nostru ne cere aceasta Domnul. Nu-i puţin pentru cel Preacurat să intre sub un acoperământ nevrednic. Este o jertfă aceasta, o jertfă pe care o face din dragoste pentru noi. Nu cere să intre ca să ia, ci ca să dea. Ne cere doar să-I primim jertfa şi ajutorul. Să ne grăbim, fraţilor, să ascultăm vocea Celui ce cere, mai înainte de a ne răsuna în auz glasul Judecătorului. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.