Poruncă şi neascultare, pocăinţă şi post

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză)

Apostol Romani 13, 11-14; 14, 1-4

Fraților, acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte. Primiți-l pe cel slab în credință fără să-i judecați gândurile. Unul crede că poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are putere ca să-l facă să stea.


Evanghelia Matei 6, 14-21

Zis-a Domnul: Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.


În această Duminică ne întoarcem cu gândul spre unul dintre cele mai importante evenimente ale mântuirii noastre. În dimensiunea sa cosmologică, „Izgonirea lui Adam din Rai” reprezintă pecetea descoperirii noastre ca pelerini pe acest pământ. Am ieşit odinioară prin cădere, însă am fost ridicaţi „la plinirea vremii” prin Înălţare. Consistenţa acestor două momente de bornă din cronologia istoriei neamului omenesc conţine o adevărată pedagogie liturgică, folosită de Biserică pentru a ne aminti de fiecare dată că despărţirea de Dumnezeu constituie în raport imediat un nou început proniator. Şi dacă Adam a pierdut astăzi viaţa paradisiacă, izgonit fiind din Rai, Noul Adam – Hristos „a deschis o altă cale, prin care să ne ridicăm acolo de unde am căzut: calea divino-umană, numită şi calea teandrică. De aceea, ziua de astăzi este totodată Duminica iertării. Astfel, ne stau în faţă izgonirea şi iertarea” (pr. Boris Rădulescu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, Bucureşti, 2005, p. 41).

Primul om – oglindă a strălucirii Stăpânului său

Părintele ceresc îl zidise pe om „după chipul şi după asemănarea Sa… după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Această capodoperă a creaţiei aduna în sine ca o oglindă strălucirea Stăpânului său. Aşezați peste ceea ce fusese mai înainte creat, Adam şi soţia sa Eva se bucurau prin darul dumnezeiesc al asemănării de vocaţia împărătească a stăpânirii peste toate cele zidite. În această stare, protopărinţii noştri se bucurau de toate darurile Paradisului, primind de la Dumnezeu o singură poruncă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”  (Fac. 2, 16). În felul acesta, se instituia rânduiala ascultării şi indirect pravila paradisiacă a postului. Cu alte cuvinte, ceea ce Dumnezeu rânduise spre viaţă şi spre înţelepţire trebuie cu ascultare păstrat ca omul să nu ajungă la moarte. Puţin le mai trebuia să se desăvârşească, un mic pas, un strop de voinţă, o clipă întărită de tăria virtuoasei ascultări. În marele dat al existenţei sale, Adam purta întru sine proprietatea nemuririi. Pomul vieţii întruchipa în acest fel hrana din care omul se împărtăşea dumnezeieşte. Cu toate acestea, „maturizarea şi fixarea în Bine ­urmau să se realizeze în timp. Dar, hrănindu-se din Pomul ­Vieţii, omul devenea nemuritor, trecea în veşnicie în starea în care se afla când s-a hrănit din el” (ibidem, pp. 44-45).

La ceasul socotelii cu Stăpânul iese la suprafaţă laşitatea

Dorinţa de a atinge mai repede această stare a devenit dintr-odată irezistibilă. Diavolul, care nu suporta să vadă fericită această creatură iconică a lui Dumnezeu, a venit şi a picurat în auzul femeii gândul că ar putea fi ca Dumnezeu, arătându-i insidios cea mai simplă cale: încălcarea poruncii. „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?”  (Fac. 3, 1). El lasă intenţionat fraza neterminată, pentru ca femeia să preia gândul cel viclean şi să-l materializeze. Femeia calcă ­prima porunca, urmând ca în momentul imediat următor să-l corupă şi pe Adam. La ceasul socotelii cu Stăpânul iese la suprafaţă una dintre cele mai labile porniri ale sufletului omenesc: laşitatea. „Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?» Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat»” (Fac. 3, 11-12). La rândul ei, femeia dă vina pe şarpe (v. 13) şi iminent se adaugă pedeapsa Stăpânului: Izgonirea lui Adam din Rai. Acesta este momentul din care începe „istoria omenirii căzute… anomalia vieţii survenită prin cădere. Urmaşii lui Adam nu sunt răspunzători de păcatul lui Adam, dar au moştenit natura păcătoasă şi urmările păcatului: înstrăinarea de Dumnezeu, moartea, aplecarea spre rău. Nimeni nu poate să se opună acestor urmări” (ibidem, pp. 47-47).

De aici înainte, singur şi fără binecuvântarea harului, Adam a căutat permanent spre calea eternei reîntoarceri. Trebuia să se ridice, el şi întregul neam omenesc, dar nu mai putea face aceasta singur. De aceea, Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, n-a dorit să piardă lucrul mâinilor Sale, ­făgăduindu-le protopărinţilor ­clipa şi pe Ceasornicarul mântuirii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Iată aşadar calea de la cădere la ridicare!

Biserica transformă această cădere în pildă de îndreptare

Acum, la începutul Postului celui Mare, Biserica transformă această cădere în pildă de îndreptare, aducându-ne aminte de jertfa ascultării. De aceea, îndemnul Evangheliei devine normativ şi lămuritor: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici ­Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre”  (Mt. 6, 14-15). Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu l-a iertat pe Adam şi i-a făgăduit o nouă cale de ridicare şi de dobândire a Raiului, sub aceeaşi poruncă se rânduieşte şi „iertarea” noastră. Nu întâmplător, Duminica de astăzi mai poartă şi numele de „Duminica iertării”. Este momentul în care dăm la o parte zgura mândriei şi a prejudecăţii şi privim cu nădejde spre darea cea bună a iubirii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la ea trebuie să împlinim o jertfă, răscumpărându-ne cu ea pornirile pătimaşe şi mai ales neascultarea prin care nu o dată, ci de nenumărate ori cădem şi suntem scoşi din Raiul iubirii dumnezeieşti. Plinirea rânduielii se face însă fără făţărnicie, sporind smerenia şi implicit bucuria duhovnicească: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”  (Mt. 6, 16-18).

Gândind la aceste sfinte învățături, să ne aducem aminte că postul nu este doar trupesc, ci și sufletesc. De aceea, prin cântările din slujbele Postului Mare, Biserica de acum ne învaţă: „Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit”. Şi, la rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalță şi îl uşurează… Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit veșmântul cel de pocăinţă, iar ce n-a putut coroana, a putut cenușa. Așadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viața cea desfătată, de lăcomie și de îmbuibare, îndoparea și îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei și au dus-o aproape de pieire. Postul însă iarăși a întărit cetatea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile la Postul Mare, Ed. Anastasia, ­Bucureşti, 1997).

Pr. Cristian Grecu

Sursa: http://ziarullumina.ro


Puteți citi și:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Izgonit a fost Adam din Rai…

Total
33
Shares
Previous Post

Plan pentru a merge la Biserică

Next Post

Viețile Sfinților – martie, ziua 6

Related Posts