Potopul (2)

(Facerea 7, 1-24)

Dumnezeu i-a descoperit dreptului Noe hotărârea Sa de a nimici lumea prin potop și în același timp i-a dat îndrumări pentru construirea corabiei uriașe, în care aveau să se izbăvească el și familia sa, însă și animalele de care era nevoie ca să se înmulțească iarăși pe pământ. Noe a primit cu credință și ascultare desăvârșită poruncile lui Dumnezeu și le-a împlinit cu multă scumpătate. Nu s-a grăbit însă să intre în corabie, ci a așteptat o nouă poruncă de la Dumnezeu. Și nu a așteptat puțin timp, ci o sută de ani! Atât timp a trecut de când a primit prima poruncă până în ceasul când i s-a poruncit să intre în corabie. Prin această așteptare îndelungată a sa ne învață și pe noi să nu ne grăbim în acțiunile noastre, ci să le cercetăm bine și, mai ales în situații grele, să așteptăm să ne lumineze Dumnezeu și să fim gata să primim tot ceea ce El ne va arăta.

Așadar când a venit timpul, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea”[1]. Îl cheamă cu dragoste să intre în corabie, ca și cum El Însuși ar fi fost în ea. Și, desigur, Dumnezeu se afla în corabie, de vreme ce este pretutindeni prezent. De altfel El Însuși îi dăduse lui Noe poruncă pentru construirea ei. El era stăpânul ei și pe El l-a avut Noe însoțitor și ocrotitor și prezența lui Dumnezeu a făcut acea închisoare palat și l-a izbăvit de toate greutățile.

Chemarea lui Dumnezeu către Noe este chipul unei alte chemări, pe care după mii de ani Dumnezeu a adresat-o tuturor oamenilor: să creadă în Hristos și să intre în Biserică. Aceasta este corabia mântuirii. În afara ei nu există mântuire, ci pierzanie. Am spus acest lucru și în omilia trecută, însă este folositor și necesar să-l subliniem din nou, pentru că noi suntem în Biserică, însă sunt mulți cei care încearcă să ne scoată din ea. Materialiștii și ateii neagă orice valoare duhovnicească, rău-slăvitorii și eretici (hiliaști, protestanți, penticostali și atâția alții) se străduiesc să ne convingă că Biserica a dat greș, a dat faliment, că ne impune restricții inadmisibile și de nesuferit, că ne ține în întuneric și într-o stare de înapoiere și prin urmare nu avem nici un interes să rămânem în ea. Prin toate acestea se străduiesc să ne facă să o părăsim și să îi urmăm. Vai nouă dacă îi vom asculta! Ne așteaptă haosul, distrugerea, catastrofa. Așadar să ne închidem urechile la aceste predici vătămătoare și să le deschidem numai la îndemnul lui Dumnezeu, Care ne cheamă: „Veniți în Biserică și rămâneți în ea, căci în afara ei vă așteaptă pierzania!”

Însă suntem puțini cei credincioși, spun unii, în vreme ce ceilalți sunt mulțime nenumărată. Răspunsul îl dau cuvintele lui Dumnezeu către Noe: „căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea”. Noe era unul singur, un drept în mijlocul mulțimii de nedrepți, o picătură în ocean. Cu toate acestea, Dumnezeu spre el a căutat, iar nu spre cei mulți. Nu-i nimic că drepții sunt puțini și izolați. Dumnezeu privește spre ei, îi osebește de ceilalți, îi binecuvântează și îi ocrotește. Pentru aceasta nu trebuie să ne înspăimânte numărul mic al credincioșilor și mulțimea necredincioșilor. Domnul ne spune limpede: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia”[2].

După poruncă, Dumnezeu îi repetă lui Noe îndrumările pentru animale pe care trebuia să le ia în corabie și la sfârșit îi descoperă că potopul va izbucni peste șapte zile. Mare este răbdarea lui Dumnezeu. I-a așteptat o sută douăzeci de ani, iar acum rânduiește un nou termen, un nou prilej de pocăință, însă scurt. Răbdarea Sa a ajuns la capăt, se apropie izbucnirea dreptei Sale mânii.

Noe a împlinit cu credință porunca lui Dumnezeu. Precum cu o sută de ani înainte a primit cu credință porunca lui Dumnezeu pentru construirea corabiei, tot astfel și acum împlinește noua poruncă și intră cu familia în corabie, cu toate că încă nici un semn nu prevestește catastrofa: nici nor, nici fulger, nici tunet. În mod sigur contemporanii săi, văzându-l că intră în corabie și auzindu-l spunând că peste șapte zile va fi potop, l-au luat în râs încă mai mult. Credința sa este încercată din nou și se arată vrednică de bunăvoința lui Dumnezeu.

Noe și familia sa, ca făpturi raționale, au împlinit cu râvnă și în mod responsabil porunca lui Dumnezeu. Însă cum au intrat în corabie animalele? Cum a izbutit Noe să le adune și cum i s-au supus, mai ales cele sălbatice? Desigur nu cu puterea sa. Au fost conduse de porunca lui Dumnezeu și, fiind povățuite de instinctul lor, au venit singure la corabie, blânde și liniștite, ca să trăiască acolo un an întreg, fără să se atace unele pe altele. Pentru aceasta Scriptura nu spune că Noe a adunat animalele și le-a dus în corabie, ci că animalele „au intrat la Noe în corabie”[3]. Nu s-a ostenit Noe, nici nu s-a primejduit, ca să le adune, ci numai le-a primit și le-a așezat la locul lor. Și astfel animalele s-au arătat mai raționale decât oamenii acelei vremi. Însă oare numai atunci s-a întâmplat aceasta? De câte ori animalele se fac dascălii noștri în privința ascultării, devotamentului și hărniciei! Așadar să ne străduim noi oamenii raționali să ne arătăm mai înțelepți și mai morali decât animalele.

Așadar după ce și animalele și Noe împreună cu familia sa au intrat în corabie, Dumnezeu a închis și a asigurat pe afară ușa corabiei. A închis-o, ca să-i păzească pe cei dinăuntru de revărsarea apelor, care avea să izbucnească peste puțin timp, dar și de spaima care i-ar fi cuprins, dacă ar fi văzut înfricoșătoarea urgie. Acum nu puteau să iasă, nici să vadă ce se întâmpla afară. Erau însă liniștiți și în siguranță sub ocrotirea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a închis ușa corabiei și pentru un alt motiv: ca să-i împiedice pe cei de afară să intre. Cu puțin timp în urmă, când ușa era deschisă, ar fi putut, dacă s-ar fi pocăit pentru răutatea lor, să afle adăpost în corabie și să se izbăvească. Acum însă este deja târziu. Ușa s-a închis definitiv și intrarea în corabie este cu desăvârșire cu neputință. Toți cei care se aflau în afara corabiei își vor afla moartea în potop. Însă așa cum s-a închis acum ușa corabiei, tot astfel se va închide și pentru noi ușa milostivirii și îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Acum este deschisă, cât timp ne aflăm în această viață. Odată cu ieșirea din această lume, se închide pentru totdeauna ușa pocăinței, ușa mântuirii, care duce la Împărăția lui Dumnezeu. Așadar cât avem timp, să ne apropiem de Dumnezeu prin pocăință și schimbarea profundă a vieții, ca să ne izbăvim de dreapta mânie a lui Dumnezeu și să ne aflăm împreună cu toți Sfinții în „cămara cea dumnezeiască a slavei Sale”[4].

După șapte zile spusese Dumnezeu că va izbucni potopul. Și într-adevăr, după cea de a șaptea zi s-a pornit mânia lui Dumnezeu prin potop, care adus nimicirea neamului omenesc. Scriptura a păstrat data exactă a acestui eveniment înfricoșător. „Noe însă, când a venit asupra pământului potopul de apă, era de şase sute de ani”[5]. Așadar potopul s-a produs în al șase sutelea an al vieții lui Noe, adică la aproximativ o mie șase sute cincizeci și șase de ani de la facerea omului. Și nu numai anul, ci și luna și ziua sunt menționate în Scriptură: „În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia”[6]. Desigur, lunile rânduite după calendarul iudaic, care începea la echinocțiul de toamnă, așadar potopul a început cam pe la mijlocul lui noiembrie. Această cronologie exactă arată că potopul nu este un eveniment mitic, fantastic, ci istoric și real. Întâmplările mitice nu sunt stabilite cronologic, ci sunt așezate nedefinit în trecut.

Există însă și alte dovezi despre realitatea potopului. Toate popoarele vechi (eleni, sirieni, babilonieni, chinezi, indieni, mexicani), chiar și popoarele sălbatice din insulele oceanului Pacific, au tradiții în care se face referire la potop, din care s-a izbăvit o familie. Aceasta înseamnă că potopul a fost un eveniment real, a cărui amintire au păstrat-o popoarele în tradițiile lor. Însă și săpăturile arheologice au adeverit istorisirea Scripturii. În diferite locuri ale Mesopotamiei s-a descoperit la o adâncime destul de mare un strat de nămol și nisip cu grosimea de unu până la trei metri și sub el s-au aflat urme de civilizație omenească: schelete omenești, sigilii, diferite vase, cărbuni și cenușă. Concluzia este foarte limpede: civilizația străveche din această regiune a fost distrusă de un potop înfricoșător, din apele căruia s-a depus stratul de nămol. Toate acestea dovedesc faptul că a fost într-adevăr potop.

A luat naștere întrebarea dacă potopul a fost în toată lumea sau local. Părerile diferă. Mulți susțin, și nu fără motiv, că a fost în toată lumea, pentru că descoperiri asemănătoare cu cele din Mesopotamia, adică strat de nămol și nisip s-au făcut și în Franța și în alte locuri. Alții spun că potopul a fost local, adică în Mesopotamia și în regiunile învecinate. Însă și un potop local era de ajuns ca să nimicească neamul omenesc, care în mod sigur nu se răspândise încă în tot pământul. Astfel se adeverește istorisirea Scripturii. Și nu numai în privința potopului ci și a multor altor informații pe care le dă Scriptura, săpăturile arheologice au arătat că spune adevărul. Raționaliștii și necredincioșii au vrut să prezinte Scriptura ca o carte care nu este vrednică de crezare, plină de istorii fantastice și mincinoase. Însă lucrurile neînsuflețite au dovedit că ei sunt mincinoși și înșelați, în vreme ce Scriptura spune adevărul. Se adeverește cuvântul Domnului că „pietrele vor striga”[7], adică atunci când oamenii vor să pună în umbră adevărul și să-l prezinte ca minciună, vin pietrele cele neînsuflețite să dea mărturie pentru adevăr.

Însă cum a fost potopul? Ce s-a întâmplat? Să ascultăm cum îl descrie Scriptura: „S-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”[8]. Pe de o parte ploaie neobișnuită, care cădea ca un torent din cer pe pământ, iar pe de altă parte revărsarea apelor pământului (izvoare, râuri, mări), care probabil că s-a făcut cu modificări geologice. Și toate acestea nu pentru câteva minute sau ore, ci patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Ploile pe care obișnuim să le numim torențiale și marile inundații ne pot da numai o imagine foarte slabă a potopului. Rezultatul: apele au crescut atât de mult încât au acoperit și cei mai înalți munți. Și acest lucru nu este deloc neobișnuit, dacă o ploaie puternică de câteva minute transformă drumurile în râuri.

Acea înfricoșătoare revărsare de ape a avut ca rezultat moartea tuturor oamenilor și a animalelor care se aflau în afara corabiei. Desigur, la început oamenii au crezut că era o ploaie obișnuită, trecătoare. Când au văzut că apele se ridică și le inundă casele, probabil că s-au suit în copaci, pe stânci, pe orice puteau. Poate că mulți au bătut la ușa corabiei, rugându-l pe Noe să-i primească, sau chiar au încercat să intre cu forța, însă toate străduințele au fost zadarnice. Toți au murit în groază și agonie. Nu au vrut să ia în seamă mai înainte vestirea și amenințările lui Dumnezeu, sfaturile lui Noe, construirea corabiei, ci au continuat viața lor fără grijă și păcătoasă, iar potopul i-a luat prin surprindere.

Însă întocmai așa se va întâmpla și în ziua celei de a Doua Veniri a Domnului, care va veni pe neașteptate pentru oamenii care trăiesc fără grijă, disprețuindu-l pe Dumnezeu și poruncile Lui, fiind nepăsători față de starea lor duhovnicească și îngrijindu-se numai de nevoile materiale și de desfătări. Însuși Domnul a făcut comparația aceasta spunând: „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului”[9]. Însă, pentru a nu ne lua prin surprindere acea zi, să luăm aminte totdeauna și să împlinim porunca Domnului: „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului”[10].

Însă, în timp ce apele le acopereau pe toate, nu acopereau corabia, ci au ridicat-o de la pământ și o țineau deasupra. Pe măsură ce apele se ridicau se ridica și corabia. În acest fel atotputernicia lui Dumnezeu l-a izbăvit pe Noe și familia sa. Apa, care pentru ceilalți oameni s-a făcut mormânt, pentru Noe a fost mântuitoare.

Această mântuire prin apă, a fost, după cum tâlcuiește Apostolul Petru, închipuirea mântuirii noastre prin Sfântul Botez[11], adică așa cum apa potopului i-a pedepsit pe cei răi și i-a izbăvit pe cei buni, tot astfel și apa botezului îi zdrobește pe viclenii demoni și îi mântuiește pe oamenii care îl primesc. Și așa cum atunci Noe și ai săi au scăpat de primejdia apelor intrând în corabie, tot astfel și acum creștinii prin apa botezului intră în Biserică, unde află mântuirea. Aceasta este corabia mântuirii, care nu se scufundă, ci se înalță neîncetat spre cer, ridicând și mădularele sale credincioase și conducându-le către mântuire și către viața veșnică.

[1] Facerea 7, 1.

[2] Luca 12, 32.

[3] Facerea 7, 9.

[4] Sedealnă de umilință, luni, glas 8.

[5] Facerea 7, 6.

[6] Facerea 7, 11.

[7] Luca 19, 40.

[8] Facerea 7, 11-12.

[9] Matei 24, 38-39.

[10] Luca 21, 36.

[11] 1Petru 3, 21.