Dimineața, cînd se spală, oamenii își privesc fața în oglindă, încercînd să vadă acolo semnele schimbării, ale oboselii sau frumuseții, știind că pe față este întipărită toată viața noastră. Ieșind din casă, ei își privesc iar fața, își aranjează părul, femeile își potrivesc obrazul, buzele și ochii, se privesc încă o dată, ca și cum ar privi cu un ochi străin, să vadă ce mai exprimă azi fața lor, căci fața sîntem noi. Nimic nu ne descoperă mai bine întreaga ființă decît fața noastră într-un moment de sinceră trăire.
Fața este lumina, așa cum spatele este întunericul. Fața este prezența, iar spatele, absența. În iconografia ortodoxă, cuvântul față/chip este sinonim cu Icoană. Ne închinăm Feței Care este lumină. „Arată fața Ta peste noi și ne vom mîntui”, se roagă David (Psalmii 30, 79). Hristos și Sfinții sînt reprezentați întotdeauna din față, privindu-ne. Singurul personaj care este reprezentat din profil, cu spatele ușor întors spre privitor, este Iuda. Iuda este absent. A-ți arătat fața înseamnă a apărea, a fi. A-ți ascunde fața înseamnă a dispărea, a nu mai fi.
Prin acoperirea feței, femeile musulmane nu există pentru privitor, ele își recapătă ființa abia atunci cînd își acoperă fața în anturajul considerat liber de intruși. Această convingere pe care o manifestă o cultură ce are miliarde de adepți confirmă o legătură dintre libertate și fața persoanei. O față acoperită arată o persoană care nu-și aparține, așa cum o față descoperită arată o persoană liberă.
În Vechiul Testament, vederea lui Dumnezeu era considerată cauzatoare de moarte (Și Moise a zis: „Arată-mi slava Ta!” Zis-a Domnul către Moise: „Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea, voi rosti numele lui Iahve înaintea ta și pe cel ce va fi miluit îl voi milui și cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura.” Apoi a adăugat: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” – Ieșirea 33, 18-20) . Moise își acoperă fața atunci cînd i-a vorbit Dumnezeu, „că se temea să privească pe Dumnezeu”, spune Cartea Ieșirii (3, 6). La fel își acoperă fața și prorocul Ilie. Prin gestul acoperirii feței, cei doi profeți „se ascund”, „dispar” din fața lui Dumnezeu, ca și cum ar spune: „Eu nu sînt aici, Doamne!”
De ce, dar, prorocul David se roagă cu cererea: „arată fața Ta și ne vom mîntui”? Vederea feței lui Dumnezeu devine mîntuitoare, aducătoare de viață veșnică, părtășie la lumina și viața lui Dumnezeu. Această cerere este de fapt o prorocie a întrupării lui Hristos Care Își va arăta fața peste voi, iar noi Îl vom putea privi, nu ca drepții Vechiului Testament, care își acopereau fața de frica morții, ci cu fața descoperită, făcîndu-ne părtași la slava Lui. Această privire cu fața descoperită este expresia adevăratei libertăți, așa cum o arată cel mai mare între Apostoli, Pavel: „Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.” (II Corinteni 3, 17-18).
Libertatea este Duhul Domnului care ne luminează fața și ne face să vedem. Altminteri fețele noastre sînd acoperite cu vălul necunoașterii, și noi sîntem ca și cum nu am fi, trăind sub frica morții.
Extras din Cu fața descoperită – Preot Savatie Baștovoi, Editura Cathisma.
