– Părinte, oare este uşor ca dintru început să simţim în profunzime păcătoşenia noastră?
– Dumnezeu, din dragoste, nu îngăduie ca încă de la începutul vieţii noastre duhovniceşti să ne simţim păcătoşenia noastră, ca să nu ne încovoiem. Există suflete mărinimoase şi sensibile care nu ar rezista şi s-ar vătăma. Aşadar, ne orbeşte ochii ca să nu ne vedem toate păcatele deodată. Se poate, de pildă, să avem găinaţ la manşetă, iar noi să credem că avem flori. Înaintând puţin câte puţin în nevoinţa noastră, Dumnezeu îngăduie să începem a ne vedea greşelile noastre şi ne dă şi putere să ne nevoim ca să ne îndreptăm. Lucrarea fină vatămă atunci când nu există experienţă. La fel se întâmplă şi cu simţirea binefacerilor lui Dumnezeu. Dacă ar vedea omul binefacerile lui Dumnezeu încă de la începutul vieţii lui duhovniceşti, ar păţi hemoragie duhovnicească. Pentru că, atunci când cineva vede binefacerile lui Dumnezeu şi totodată îşi simte nemulţumirea sa, se topeşte.
– Părinte, nu-mi văd greşelile mele şi inima îmi este ca piatra.
– Uneori îngăduie Dumnezeu să nu ne vedem greşelile noastre şi inima să ne fie ca piatra, pentru că altfel se poate ca diavolul să ne arunce în deznădejde. Omul trebuie să se gândească la păcătoşenia lui cu discernământ. Pocăinţa care are în ea nelinişte şi deznădejde, nu este de la Dumnezeu. Acolo şi-a băgat şi aghiuţă codiţa. Trebuie luare-aminte, pentru că se poate ca diavolul să-l apuce din cele de-a dreapta, adică din pocăinţă, şi să-l arunce în cele de-a stânga, în mâhnire sau deznădejde, ca să-l zdrobească sufleteşte şi trupeşte şi să-l netrebnicească. Adică îi aduce cealaltă zdrobire, care are nelinişte, ca să-l facă cioburi. Se poate, de pildă, să-i spună: „Eşti foarte păcătos, nu te vei mântui!”. Se interesează, chipurile, de sufletul tău, dar de fapt îţi pricinuieşte nelinişte şi deznădejde. Dar nu o să-l lăsăm pe diavolul să facă ceea ce vrea. Atunci când diavolul îţi spune: „Eşti păcătoasă”, tu să-i spui: „Şi ce te interesează aceasta pe tine? Voi spune că sunt păcătoasă atunci când vreau eu, iar nu când vrei tu”.
– Părinte, cărei pricini i se datorează melancolia care de multe ori vine în suflet?
– Melancolia şi apăsarea sufletului se datorează, de obicei, mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate. Atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Căci dacă este sensibil, se poate ca greşeala să fie foarte mică, dar vrăjmaşul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde şi să-l netrebnicească. Poate să-i spună, de pildă, că a mâhnit, chipurile, mult pe unii, că le-a pricinuit greutăţi etc., şi să-l facă astfel să se mâhnească mai mult decât poate suporta. Dacă diavolul se interesează aşa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce să necăjească conştiinţa unui om stăpânit de nesimţire? Dar pe cel nesimţitor, dimpotrivă, îl face să considere întru nimic o greşeală mare de-a sa ca să nu-şi vină în simţire.
Omul trebuie să se cunoască pe sine aşa cum este, nu aşa cum îl prezintă vrăjmaşul diavol, deoarece acesta se interesează numai de pierzarea noastră. Niciodată să nu deznădăjduiască, ci îi ajunge numai să se pocăiască, deoarece păcatele lui sunt mai puţine decât cele ale diavolului şi are şi circumstanţe atenuante, ca unul care a fost plăsmuit din pământ şi din neatenţie a alunecat şi s-a murdărit.
Pentru ca nevoinţa să fie corectă, trebuie ca noi să învârtim roata invers de cum o învârte diavolul. Dacă ne spune că suntem ceva, să cultivăm prihănirea de sine. Dacă ne spune că nu suntem nimic, să spunem: „Dumnezeu mă va milui”. Dacă omul se mişcă aşa, în chip simplu, cu încredere şi nădejde în Dumnezeu, intră în viaţa lui pocăinţa, smerenia şi urcă la înălţimi duhovniceşti.
– Părinte, adică prihănirea de sine nu ajută în nevoinţa duhovnicească?
– Ajută, dar este trebuinţă de discernământ. Se poate, de pildă, ca cineva să-şi spună sieşi: „Eşti un prost…”. Dar s-o spună cu smerenie, ca să-şi bată joc de diavol, dar şi cu nobleţe, iar nu cu ticăloşie. Prihănire de sine, nu deznădejde.
Semnul maturităţii duhovniceşti este să cred că nu fac nimic, să deznădăjduiesc în sensul cel bun de mine însumi, de eul meu; să simt că prin orice fac, adaug mereu numai zerouri, dar să-mi continui nevoinţa mea nădăjduind în Dumnezeu. Atunci Bunul Dumnezeu, văzând zerourile bunei mele intenţii, Îşi va face milă cu mine, va adăuga la început unitatea şi zerourile mele vor căpăta valoare şi mă voi îmbogăţi duhovniceşte. Înlăuntrul stării smerite a deznădăjduirii de sine se ascunde starea duhovnicească cea bună.
