Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)
Apostol Evrei 6, 13- 20
Fraților, Dumnezeu, când a dat făgăduință lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuși, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, și înmulțind te voi înmulți». Și așa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduința. Pentru că oamenii se jură pe cel mai mare și jurământul ca chezășie este sfârșitul oricărei neînțelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate și mai mult, moștenitorilor făgăduinței, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul ca, prin două fapte nestrămutate – făgăduința și jurământul – în care e cu neputință ca Dumnezeu să fi mințit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem puternic îndemn ca să ținem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.
Apostol Efeseni 5, 8-19
Fraților, altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii: Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Pentru că, cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea, zice: «Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos». Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului. Și nu vă îmbătați de vin, în care este pierzare, ci vă umpleți de Duhul. Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre.
Evanghelia Marcu 9, 17-32
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
Evanghelia Matei 4, 25; 5, 1-12
În vremea aceea mulţimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit pe munte şi, aşezându-Se, ucenicii Lui au venit lângă Dânsul; iar El, deschizându-Şi gura, Îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocări şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în Ceruri.
Cu fiecare zi a Postului Mare, într-un ritm pe care doar rugăciunea Bisericii îl poate împărtăși, adâncim taina vieții în Hristos, neuitând să alergăm spre țintă, spre „posibilitatea însăși a sărbătorii”, praznicul Învierii lui Hristos. Pentru că Sfinții sunt rodul unei vieți răstignite, Biserica a rânduit ca în Duminica a patra a Postului Mare să fie pomenit Sfântul Ioan Scărarul. La începutul secolului al XIX-lea, traducând Scara, Mitropolitul Veniamim Costachi îndemna: „Citiți-o des și cu luare aminte; ea este ca toiagul lui Moise, care desparte marea vieții și a patimilor”.
Într-una din catehezele sale rostite în perioada Postului Mare, Sfântul Simeon Noul Teolog învăța: „Postul, acest medic al sufletelor noastre, obișnuiește să domolească unuia fierbințelile și mișcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezește râvna, altuia îi curăță mintea și o face din nou liberă de gândurile rele, altuia îi domolește limba nedomolită și o reține ca și cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare și putrede; altuia nu-i lasă ochii să se mai poarte cu curiozitate încolo și încoace, și îl învață să se privească pe sine însuși și să-și aducă aminte numai de păcatele și lipsurile sale. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea strălucește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru”.
Oglindirea în cuvintele Scripturii, prin lumina Tradiției Bisericii, ne cheamă să coborâm ușor-ușor în viața noastră, ca într-o regăsire surprinzătoare în care, prin Harul lui Dumnezeu și prin osteneala postirii, începem să privim altfel viața. Într-o omilie rostită chiar în Duminica a patra din Postul Mare, Sfântul Grigorie Palamas amintește contextul vindecării fiului lunatic, punând în lumină experiența rugăciunii unite cu postul: „Căci zice Evanghelia că, luând pe ucenicii cei aleși, S-a suit în munte ca să Se roage și a strălucit ca soarele și, iată, s-au arătat, grăind cu El, Moise și Ilie, cei care s-au nevoit aproape mai mult decât toți oamenii cu rugăciunea și cu postul, arătând prin prezența lor în timpul rugăciunii armonia și deplina potrivire dintre rugăciune și post, astfel încât postul vorbește cu rugăciunea, care se află la rândul ei în convorbire cu Domnul”. Atunci când Hristos, străbătând satele din Galileea și mirându-Se de necredința oamenilor, îi trimite pe ucenici să propovăduiască pocăința și le dă „putere asupra duhurilor necurate”, ucenicii se întorc câștigându-și reputația de exorciști. Iată că aici, la poalele Taborului, ei nu au reușit să fie suficient de puternici. Să fi îngăduit Dumnezeu acest eșec pentru ca ei să priceapă, pe de o parte, că nu scot demonii cu puterea lor, ci în numele și cu puterea lui Hristos, iar pe de altă parte că rugăciunea și postul sunt esențiale în lupta duhovnicească? Împreună cu ucenicii, și noi avem încă un prilej să înțelegem că a avea credință înseamnă a fi conștient de puterea dumnezeiască a lui Hristos, de purtarea Lui de grijă față de oameni și de lume, clipă de clipă.
Dumnezeu Se apropie de sufletul omului
Dacă Vechiul Testament lăsase convingerea că suferința copiilor este cauzată de păcatele părinților, ca o pedeapsă dumnezeiască, Mântuitorul Hristos arată că boala este un semn de alienare a omului. Chiar și în cea mai adâncă suferință, ultimul cuvânt nu îl are răul, căci acolo unde este dragostea lui Dumnezeu, moartea nu are loc. De aceea, Dumnezeu nu scrutează sufletele de departe, ci Se apropie, Se face Emanuel, pentru că nu vrea să îl lase singur pe cel care suferă. Coborând din „muntele înalt” al Schimbării la Față, Hristos este întâmpinat de un om care I-l înfățișează pe fiul său lunatic, având un duh mut și necurat, pătimind cumplit. Nu uită să amintească faptul că a zis ucenicilor să-l vindece, dar ei nu au putut. Detaliul este grăitor: le-a spus, dar nu le-a adresat rugăminte, în chip smerit și încrezător. De altfel, nici pe Domnul nu Îl roagă. Cunoscând suferința tatălui pentru copilul său, Mântuitorul nu îl dojenește, ci mustră pe toți cei prezenți pentru necredință. Învățăm din grija cu care Domnul vorbește, fără să umilească, fără să judece, având numai dorința de a ajuta să se ridice, de a trezi conștiința fără a o răni, de a renaște credința din suflete împietrite. Zicând „dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi”, tatăl nu este deloc convins că Iisus ar putea să-i vindece fiul. Totuși, Îi cere ajutorul, nu numai pentru copil, ci pentru ei toți, gândind la întreaga familie. Domnul nu Se supără, ci îl călăuzește cu blândețe: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Deci, nu doar un lucru, ci toate! Înțelegând că vindecarea ține și de credința lui, tatăl strigă cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. Prin mărturisirea lui, tatăl crede că Hristos poate să-i tămăduiască fiul, dar poate să vindece totodată și necredința sa, dacă și el vrea.
Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și robește
Cât de minunată este lucrarea Domnului! Ea cuprinde totul și nu lasă nimic străin de lumină, de har și de sens: tămăduiește pe copil și alungă pe demon, îl vindecă pe tată de îndoială și incertitudine, iar pe ucenici de puținătatea credinței și „nepricepere duhovnicească”. Auzind cuvintele Evangheliei, în care Iisus învață „ca unul care are putere”, puterea adevărului, omul de astăzi poate să vadă, chiar și cu uimire, doar o vindecare și o eliberare de forțele răului, acum două mii de ani. Dacă însă ar fi sincer, el ar recunoaște că își pierde tot mai mult libertatea, robit de dorințe și griji, de proiecții exterioare și preocupări inutile, un întreg univers de la care așteaptă un sens. Întotdeauna vrem ceva de la Dumnezeu, dar nu pe El Însuși. Cu iubire milostivă, Hristos ne eliberează de tot ceea ce alienează și robește, ne ia de mână, ne ridică, într-un gest care arată învierea și renașterea la un nou mod de viață. Pentru că omul este un drum care urcă mereu, perioada postului ne învață să murim față de egoismul nostru și de comoditate, să renunțăm la orice dependență. Hristos ne învață că nu în noi stă puterea, nu osteneala în sine este cheia, ci apropierea de Dumnezeu, intrarea într-o logică a iubirii Lui. Asumând jertfa conștientă a postirii, timpul rugăciunii este un timp câștigat, iar postul devine o stare de libertate. Să nu ne pierdem în mulțimea care, poate cu o oarecare sensibilitate, privea pătimirea Mântuitorului, ci, printr-o „nevoință a iubirii”, să luăm parte la taina răstignirii Sale, căci El vindecă firea omului prin Cruce și o înnoiește prin Înviere.
Viața lumii nu a fost niciodată ideală, însă avem conștiința că „acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt și toată plinătatea harului” (Sfântul Irineu de Lyon). În Biserică suntem asemenea unei familii care, trecând prin încercări, rămâne unită, și totul este mai ușor. Trăim vremuri în care ajungem să ne tulburăm, îngrijorându-ne pentru semeni și familiile noastre. Suntem precum ucenicii care își pierdeau nădejdea în mijlocul furtunii, deși Hristos era cu ei în corabie. Fericitul Augustin ne încredințează că acea corabie în care doarme Hristos este „inima în care doarme credința. Apostolul Pavel spune astfel: Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile voastre (Efeseni 3, 17). Atunci când este prezentă credința, este prezent Hristos; atunci când credința stă de veghe, stă de veghe Hristos; când credința este uitată, Hristos doarme. Trezește-te, omule, pune-te în mișcare, strigă: Doamne, pierim! Iubiți, așadar, legea lui Dumnezeu și nu vă tulburați! Vă rugăm, vă implorăm, vă îndemnăm: fiți blânzi, suferiți împreună cu cei suferinzi, ajutați-i pe cei bolnavi! Creștinii să facă ce le poruncește Hristos!”.
Pr. Georgian Păunoiu
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Sfântului Ioan Scărarul
GPS pe drumul către Rai: „Scara” Sfântului Ioan din Muntele Sinai
Cântare de laudă la Sfântul Ioan Scărarul
Sfântul Ioan Scărarul, o viaţă în urcarea muntelui spre cer
