„Pedagog în Hristos”
Botezul constituie întâlnirea de început a omului cu Biserica lui Hristos. Potrivit celor spuse de pururea-pomenitul Hristos Andruțos, „Botezul, constituind ușa prin care intră cineva în Biserică și în comuniunea cu celelalte Taine, este ceremonia recomandată de Dumnezeu prin care cel afundat în apă se naște duhovnicește”.
Botezul este o ceremonie instituită de Însuși Domnul și transmisă Bisericii, având prototip Botezul Său în râul Iordan de către Sfântul Ioan Înaintemergătorul. Așa cum menționează Sfântul Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, „Mântuitorul a săvârșit Tainele întru Sine”. Una dintre Taine este și Botezul, pe care l-a primit Domnul, nu pentru curățirea Sa, căci ca Dumnezeu nu avea această nevoie, ci pentru mântuirea făpturii Sale.
Botezul este într-adevăr o Taină care îl renaște pe om cu Harul Sfântului Duh. Prima creare a omului s-a înnegrit prin păcatul proto-părinților, care a introdus patima în firea omenească. Astfel zămislirea și nașterea omului se face sub înrâurirea neascultării strămoșilor, așa cum mărturisește proorocul și împăratul David în Psalmul 50, versetul 5. Botezul constituie a doua naștere sau, mai degrabă, renașterea omului prin lepădarea vieții de după cădere și înrolarea în oastea lui Hristos.
Povățuitor și sprijinitor în această strădanie de renaștere a omului este nașul. Denumirea de naș[1] provine de la faptul primirii celui botezat din colimvitră (cristelniță), după întreita afundare în Numele Sfintei Treimi. Sfântul Iustin Filozoful îl menționează pe naș ca pe „cel ce aduce la baie pe cel care urmează să fie spălat”[2].
Prima referire clară despre existența nașului la Taina Botezului întâlnim în secolul al II-lea, în opera scriitorului bisericesc Tertulian. După aceea, referiri aflăm în scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale fericitului Augustin, etc.
Nașul apare pentru prima dată la Botez ca martor și garant al credinței celui catehizat spre aceasta. Merită să consemnăm faptul că în secolul al VI-lea Taina o primeau catehumenii maturi, care avea conștiința ceremoniei și alegerii lor de a deveni mădulare ale Trupului Bisericii. Aceasta însă nu exclude și botezul pruncilor, mai ales în cazul botezului familiilor și comunităților întregi.
Rolul nașului era atât cel de legalizator al corectitudinii credinței catehumenului, cât și cel de sprijinitor al consolidării candidatului la Botez. Odată cu predominarea Botezului pruncilor, începând cu secolul al VI-lea și în continuare, nașul devine reprezentatul celui botezat și învățător responsabil al credinței pentru cel necatehizat în credința ortodoxă datorită vârstei nedesăvârșite a noului luminat.
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că este absolut necesar ca „nașii să fie iubitori ai evlaviei și învățători ai credinței”, astfel încât să fie asigurată pedagogia după Dumnezeu a celui botezat. De aceea, nașul nu poate fi cineva care s-a lepădat de Credința Ortodoxă (ateu, de altă credință) sau care a denaturat-o (schismatici, eretici) și, în general, o persoană dinafara Trupului euharistic, ci un păstrător al Credinței și având o trăire creștinească,
Nașul împlinește obligațiile de suplinire a lipsei firești a credinței și a pocăinței de la prunc.
Naș poate fi orice credincios evlavios, mădular conștient al Bisericii lui Hristos. În primele veacuri, cel puțin la Botezul pruncilor, nași erau persoane din același neam cu pruncul botezat. Această practică a slăbit treptat. Nași nu pot deveni părinții pruncului, deși între secolele V-IX se îngăduia numai în Apus practica aceasta. Practica aceasta a fost interzisă pentru reușita unei mai potrivite și mai desăvârșite educații a pruncului, dar și pentru evitarea confuziei dintre rudenia duhovnicească și cea trupească.
De asemenea, naș nu poate deveni soțul, clericul sau monahul (numai în cazuri de nevoie urgentă), omul eretic sau schismatic (datorită plasării lor greșite față de Biserica Ortodoxă), necreștinii și, în sfârșit, persoane care nu-și conștientizează faptele, cum ar fi bolnavii psihic și copii mici.
Deși clericii și părinții trupești nu pot fi nași propriului lor copil, preotul poate săvârși slujba Botezului fiului său, însă firește cu alt naș. De asemenea, paternitatea duhovnicească interzice căsătoria între naș și fină sau între naș și rudele apropiate ale finei, potrivit cu Canonul 53 al Sinodului V-VI ecumenic, datorită dezvoltării înrudirii duhovnicești.
Prezența nașului la Taina Botezului poate fi caracterizată drept garanție, căci face cunoscută venirea de bună voie și conștientă a celui botezat la Taină.
În timpul slujbei catehizării, care premerge Botezului, nașul procedează la lepădarea puterilor demonice, acceptă unirea cu Hristos și mărturisește desăvârșirea Credinței prin rostirea Simbolului de Credință, reprezentându-l pe cel catehizat, de vreme ce acela este prunc.
După Botez, nașul îl ia în brațe pe prunc sau de mână pe cel matur din mâinile preotului. Această practică arată că, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, nașul l-a primit pe cel botezat de la Hristos și devine părintele său duhovnicesc. În același timp, luarea celui botezat de la naș reprezintă simbolic predarea acestuia Îngerului său păzitor.
Lumânarea dată nașului după botez reprezintă dumnezeiasca lumină cu care a fost luminat noul botezat și constituie doxologia adresată lui Dumnezeu în Treime.
Nașul nu este numai garantul Credinței fiului său duhovnicesc, ci este și martor al autenticității Tainei, împreună cu plinătatea sinaxei bisericești. Competența și responsabilitatea nașului nu se sfârșește odată cu încheierea Tainei și cu ieșirea din Biserică. Legătura dintre naș și fin începe din ziua Botezului și constituie o călătorie pedagogică și duhovnicească.
Prezența nașului pecetluiește viața finului.
Nașul este persoana care va îl va învăța pe fiul său duhovnicesc Credința Ortodoxă și va depune toate eforturile pentru educarea lui după Dumnezeu. Iar această instruire duhovnicească nu este numai învățarea teoretică a adevărurilor creștine, ci învățarea lor practică, având ca model viața nașului. Tocmai pentru acest motiv s-a rânduit ca în mod obligatoriu nașii să fie persoane evlavioase și cunoscătoare a Credinței Ortodoxe, care însuflețește cuvântul și viața lor.
Astfel nașul nu este un simplu martor sau garant al Tainei și al credinței noului botezat, ci părinte, învățător și „pedagog în Hristos”.
[1] În greacă ἀναδόχος = cel ce primește.
[2] Apologia I, Cap. 61.
