Rucodelia care nu se termină niciodată

– Părinte, ce este întristarea cea dătătoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din întristarea pentru vreo greşeală de-a noastră. În întristarea dătătoare de bucurie există şi durere şi bucurie, de aceea se şi numeşte „întristare veselă”. Se întristează omul din mărime de suflet, pentru că L-a mâhnit pe Hristos, însă se bucură deoarece simte mângâiere dumnezeiască. Păcătosul, atunci când se pocăieşte sincer, este iertat de Dumnezeu. De aceea simte înlăuntrul său mângâiere dumnezeiască, care poate ajunge la veselia duhovnicească.

– Părinte, omul care se nevoieşte, poate trăi pocăinţa în toată viaţa lui?

– Da, dacă se nevoieşte corect, nu-şi vede sporirea sa, ci numai căderile şi trăieşte în pocăinţă continuă. Nu ştie că la început se lupta cu un diavol, iar după aceea se poate să se lupte cu o ceată. Căci cu cât cineva depune mai multă putere ca să-şi dezrădăcineze o patimă şi să dobândească o virtute, cu atât mai mulţi vrăjmaşi se adună şi trag şi ei în jos de rădăcini. Atunci, deşi nu îşi vede sporirea, cu toate acestea sporeşte destul de bine. Şi se poate ca până la moarte să trăiască această stare, adică să nu-şi vadă sporirea, ci să creadă că nu sporeşte deoarece are căderi. Dar în realitate există sporire, pentru că mereu îşi măreşte nevoinţa şi se luptă cu tot mai mulţi diavoli.

Pocăinţa pentru nevoitor este o rucodelie care nu se termină niciodată. Pe cei morţi îi plângem, îi îngropăm, îi uităm… Păcatele noastre însă le plângem mereu, până ce vom muri, dar cu discernământ şi nădejde în Hristos, Care S-a răstignit ca să ne învieze duhovniceşte.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
31
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 14, 1-11)

Next Post

Frumoasă ești, viață în Hristos!

Related Posts