Preacuratul și Preasfântul Duh să lumineze întunericul meu, ca să vă spun câteva cuvinte despre preafrumoasa virtute a rugăciunii și a curăției sufletului.
Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh. Și așa cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul, Dumnezeu este mai presus de duh. Și prin urmare, datorită firii Sale, Dumnezeu este atât de întins, atât de revărsat peste tot, încât omul poate să fie în orice clipă împreună cu El și cu duhul credinței să-L vadă și să vorbească cu El. Nicio persoană nu ne este atât de aproape, neîncetat, așa cum este Dumnezeu.
Mare cinste este pentru un om să aibă îndrăznire și să se învrednicească să vorbească cu o persoană de vază aici pe pământ, pentru care se socotește important, fiindcă are această legătură și prietenie. Însă deasupra tuturor oamenilor și îngerilor este Dumnezeu. Și cu toții ne învrednicim să avem această cinste, să vorbim cu El și să-L vedem prin ochii credinței.
Toată imnografia Bisericii noastre, troparele, Slavele sunt rugăciuni. Dar mai esențială decât toate aceste rugăciuni este această mică rugăciune, care se numește Rugăciunea minții și se cuprinde în cele cinci cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Cu această mică rugăciune putem să comunicăm cu Dumnezeu neîncetat, neîntrerupt. Aceasta ne poruncește și Apostolul Pavel: „Neîncetat vă rugați, întru toate mulțumiți”[1]. Aceasta este voia lui Dumnezeu.
Pustnicii primelor veacuri creștine trăiau în peșteri și pustii, în părți foarte depărtate de lume. În acei ani nu existau cărți tipărite, precum astăzi, și prin urmare nu aveau multe de citit. Dar cu ce se îndeletniceau ziua și noaptea în pustie? Aveau Universitatea Universului/întregii creații. De la creație urcau la contemplația Pricinuitorului a toate, Dumnezeu. Un pustnic se plimba într-o zi și a văzut o floare foarte frumoasă. A lovit-o și i-a spus: „Nu striga așa de tare!”. Prin aceasta a vrut să arate că această floare vorbea mult despre înțelepciunea lui Dumnezeu. Așadar, dacă o floare atât de mică era atât de minunat creată, cu cât mai mult este Dumnezeu, Creatorul tuturor!
Sfinții Părinți spuneau că toate făpturile create vorbesc fiecare cu glasul său. Și ca să ajungă omul la aceasta, să asculte glasul făpturilor, trebuie să se curățească întreg sufletul său, mintea și inima prin nevoință.
Marele Arsenie era în cele lumești foarte învățat și un mare filozof. Însă apoi a mers în pustie, s-a însingurat complet și s-a nevoit cu multă asprime ca să-și curățească inima. Nu vorbea cu oameni și nu vedea pe nimeni. Și totuși acesta care fusese foarte înțelept în lume, prin nevoință și însingurare a primit și a cunoscut filozofia Duhului, care este cu neasemănare mai mare și mai duhovnicească decât cea lumească. În viața sa se spune că își ridica mâinile la rugăciune la apusul soarelui și le cobora la răsărit, atunci când soarele îi lovea obrazul cu razele sale. Toată noaptea le avea ridicate. Dar cum stăteau în aer întărite? În mod firesc este greu. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu niciun lucru nu este de neizbutit. Mintea întreagă și inima lui Avva Arsenie se afla în răpirea contemplației în Duhul Sfânt și era inițiat în tainele cerești; comunica nemijlocit cu Dumnezeu.
Din aceasta înțelegem că pentru a se uni cineva cu Dumnezeu esențial și cu izbândă, este nevoie să se separe puțin pe sine însuși de ceilalți oameni și de grijile lumești și în duhul liniștirii minții să poată prin rugăciune să comunice cu Izvorul oricărei fericiri, Dumnezeu. Mintea omului este cea care conduce toată lucrarea duhului său. Dacă mintea se va curăți de gândurile necurate, care o întinează, atunci și inima sa cu timpul va dobândi curăție.
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”[2]. Și fiindcă Dumnezeu nu este antropomorf, ca să poată cineva să-L vadă cu ochii trupești, El Se face cunoscut în inima omului, într-un chip tainic, într-un chip negrăit, atunci când aceasta se curățește. Când creștinul se roagă corect, cu minte nerăspândită, adică mintea lui cu smerenie este focalizată pe înțelesul cuvintelor, a rugăciunii, atunci începe să simtă roadele rugăciunii. Și roada unei rugăciuni smerite este să ajungă omul la umilință și lacrimi sau la pocăință sau la multă bucurie și dragoste de Dumnezeu.
[1] I Tesaloniceni 5, 18.
[2] Matei 5, 8.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea la Editura Evanghelismos.
