27. Când și pentru ce nu ne ascultă Dumnezeu rugăciunile?
Dumnezeu nu ascultă și nu împlinește rugăciunile atunci când cerem ceva păgubitor și când nu suntem vrednici să fim ascultați.
1. Dumnezeu Se aseamănă cu un medic care, din grijă pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor322 (Fer. Augustin, Predica LXXX, 2, op. cit., vol. II, p. 43). Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului său în Italia și nu a fost ascultată; pentru că această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la Dumnezeu. “O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de atâta vreme”, a spus mai târziu Fericitul.
2. Adesea Dumnezeu nu ne împlinește rugăciunile fiindcă nu suntem vrednici să ne fie împlinite: ne rugăm fără evlavie și fără încredere (Iacov 1, 6-7); sau, păcătoși fiind, nu voim să ne dezbarăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruință, ca și cum lucrul cerut nu ar avea nici un preț, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).
3. Totuși nimeni nu se roagă în deșert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlinește ce I se cere, El dă negreșit altceva mai bun, ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu poate împlini mai cu prisosință lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). De pildă, marele stareț Gheorghe plecase de la mănăstirea Neamțului cu gândul să se ducă la Sfântul Munte Athos, făcând rugăciuni la Dumnezeu pentru a-i împlini gândul acesta. Dar, ajuns la București, este împiedicat să meargă încotro se rugase la Dumnezeu și trimis la Cernica, să ridice din dărâmături vechea mănăstire părăsită și părăginită. Astfel a ajuns el povățuitor și îndreptător pentru mii de călugări, care s-au perindat de atunci și până astăzi în cele două mănăstiri muntene Cernica și Căldărușani, și un mare dascăl sufletesc al celor ce s-au apropiat de dânsul, călugări și mireni.
28. Rugăciunea folosește oare la ceva celui păcătos?
Prin rugăciune, cel păcătos câștigă iertarea și din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta” (Luca 23, 42), și Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameșul a rostit numai aceste cinci cuvinte: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” și s-a întors îndreptat la casa sa (Luca 18, 13); iar împăratul David, mustrat fiind pentru păcat de Natan, a grăit: “Păcătuit-am Domnului” și Domnul l-a iertat (II Regi 12, 13); “Cel ce se așterne la rugăciune pune capăt păcatului”, zice Fericitul Augustin; “iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui”.
Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru că prin ea se câștigă darul pocăinței și al întoarcerii la Dumnezeu. Pământul, cu cât se apropie mai mult de soare, cu atât primește mai multă lumină și căldură; iar noi, cu cât ne apropiem mai mult de Iisus Hristos prin rugăciune, cu atât dobândim mai multă lumină și putere. Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt și luminează cele dinlăuntru ale noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulți sfinți, în timpul rugăciunii. De pildă, fața lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (les. 34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog se arăta uneori, în timpul rugăciunii, înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea și mădularele (Nichita Ștetatos, Viața Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în “Orientalia christiana”, vol. VII, Roma, 1928, c. 69, p. 95). Rugăciunea pătrunde sufletul ca o rouă cerească, care-l însuflețește și împrospătează, așa precum plantele răcorite noaptea de rouă dobândesc puteri noi. Deci, rugăciunea este folositoare nu numai pentru cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, ci și pentru cel ce se zbate să părăsească drumul pierzării.
29. Cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu, adică cel drept, mai are nevoie de rugăciune?
Cel drept are și el nevoie și dobândește folos din rugăciune, pentru că rugăciunea îl ocrotește și îl ferește de ispita păcatului. Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea și slăbește voința. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea și întărește voința: “Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece”. “Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoții ce dau cu ochii de soldații cu săbiile scoase”. Cel drept ajunge prin rugăciune la viața foarte îmbunătățită: “Cel ce se roagă bine știe să trăiască cinstit”. Cine se adună se aseamana, grăiește înțelepciunea populară, iar cel ce grăiește necontenit cu Dumnezeu oglindește în el desăvârșirea. Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgețile aprinse ale vrăjmașului.
