Să nu pricinuim noi sminteli

Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptăţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi în cealaltă dărâmăm.

Odată au venit la Colibă câţiva tineri modernişti şi am discutat cu ei. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme. Plată avem numai atunci când noi suntem atenţi şi problemele le creează vrăjmaşul. Cineva îmi spune, de pildă, că sunt înşelat. Mai întâi caut să văd dacă sunt înşelat sau nu. „Ca s-o spună acela, a văzut ceva. N-a putut-o spune aşa, fără motiv. De ceva s-a smintit”. De aceea stau şi mă gândesc ca să aflu de ce s-a smintit, pentru ca să mă îndrept. Dacă spune că sunt înşelat, atunci sunt vrăjitor, iar pentru mine aceasta este câştig, căci nu se va mai aduna lume şi mă voi linişti. Dar acela, sărmanul, se va osândi, pentru că face rău Bisericii. Nu-i păcat? Însă şi eu sunt de vină, pentru că la ceva nu am luat aminte.

Vin unii să-mi sărute mâna şi îi lovesc uşor peste cap. Altul vede şi spune: „Îi binecuvintează, deşi este numai monah! Ce-i aceasta?”. Nu sunt de vină ei, trebuie să n-o mai fac eu.

– Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oarecare sminteală, unii spun: „Lasă-l pe acesta, este lipsit de judecată!”.

– Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte – şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cerceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca uneori să călcăm puţin frâna, alteori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.