În Noul Testament găsim cuvintele Mântuitorului, Care ne spune: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ιoan 6, 54-56). În primele veacuri, în Biserica Romei taina Sfintei Euharistii s-a săvârşit în mod corect, dar, mai apoi, s-a interzis oferirea Sângelui lui Hristos credincioşilor – şi aceasta din două motive: în primul rând, pentru accentuarea superiorităţii clerului faţă de poporul credincios şi, mai apoi, pentru a evita vreo posibilă întinare a Tainei, prin vărsarea accidentală a vreunei picături din Sfântul Sânge. Oare nu a existat acest pericol şi în primele treisprezece secole? Astăzi papistaşii oferă Trupul lui Hristos sub formă de ostie, un fel de mic biscuit pe care preotul îl bagă în gura credinciosului. Astfel, greşesc fundamental din punct de vedere teologic, deoarece ignoră cuvintele Mântuitorului, pe care le-am menţionat în versetele de mai sus.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte taina Sfintei Euharistii este următoarea: papistaşii cred că momentul sfinţirii Sfintelor Daruri este marcat de rostirea de către liturghisitor a cuvintelor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” etc. Αstfel, în esenţă, biserica papală face doar anamneza săvârşirii Tainei şi nu săvârşeşte Taina în sine. În Biserica Ortodoxă, liturghisitorul invocă prezenţa Duhului Sfânt, Care Se pogoară şi sfinţeşte sfintele daruri.
O altă diferenţă este cea a folosirii pâinii nedospite, a azimei, pentru Sfântul Trup. Însă pâinea nedospită, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, este o pâine imperfectă, nedesăvârşită faţă de pâinea dospită. La Cina cea de Taină, Mântuitorul nu a folosit pâine nedospită la instituirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Azimele le mâncau evreii începând cu vinerea seara. Papistaşii au interpretat greşit versetul de la Luca 22, 7: Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile. Începând cu seara din Joia Mare şi până în seara din Vinerea Mare se numea „ziua azimelor”, dar nu pentru că evreii mâncau azime, ci pentru că se pregăteau să mănânce mielul fript, în seara de Vineri. Aşadar, Domnul a folosit pâine dospită pentru a inaugura noul Paşte, Paştele Sfintei Euharistii, prin care a început practic o altă realitate în această lume. De altfel, primii creştini Îl slăveau pe Dumnezeu în fiecare zi: …stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42-47). Astăzi, biserica papală oferă ostia cu penseta, o azimă sub formă de biscuit rotund, care se găseşte de vânzare şi în magazine, ambalate în plastic. Mai mult, s-a renunţat şi la slujba Proscomidiei.
O altă diferenţă în ceea ce priveşte Taina Euharistiei este aceea că biserica papală nu acordă Sfânta Împărtăşanie pruncilor decât după vârsta de 7-12 ani, după ce primesc Mirungerea. Oare nu le-a spus Mântuitorul ucenicilor Săi: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor? (Matei 19, 14).
MĂRTURII DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE
Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor cu aceeaşi linguriţă. Nimeni până astăzi nu s-a plâns că s-ar fi îmbolnăvit sau că ar fi contactat vreun microb prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă. Trupul şi Sângele lui Hristos sunt purificatoare şi izbăvitoare de orice boală sau epidemie. Au existat preoţi care au administrat după slujbă Sfânta Împărtăşanie în leprozerii, aşa cum încă se mai întâmplă în Africa zilelor noastre, sau în spitale de boli contagioase, iar apoi au consumat cele sfinte şi nu s-au îmbolnăvit. Acest fenomen a făcut o impresie foarte puternică medicilor şi personalului din spitale, care ignorau sau nu credeau în puterea tămăduitoare a Sfintelor Taine.
a) Îngerii se închină la Sfântul Potir
Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său, Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar acela spunea că va mai trăi.
Preotul a rămas să discute cu bogatul nepocăit, iar diaconul s-a grăbit să ajungă la cea de-a doua persoană. Era vorba de o bunicuţă evlavioasă, doamna Maria. Intrând în casa ei, diaconul a rămas surprins să vadă că în jurul femeii erau toate rudele ei. Avea opt copii căsătoriţi, mulţi nepoţi şi chiar strănepoţi. Toţi erau prezenţi în jurul ei şi încercau să-i aline suferinţa. A rămas şi mai surprins să vadă în încăpere zeci de îngeri care o vegheau pe bătrână. Şi, mai mult, deasupra capului ei stătea chiar Maica Domnului, ştergându-i cu o batistă broboanele de sudoare. Din gura femeii se auzea abia şoptită rugăciunea: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta Împărtăşanie, toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fecioara, închinându-se Fiului şi Mântuitorului ei. După ce diaconul a împărtăşit-o pe bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii Domnului şi împreună au urcat spre cer.
b) Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea când era frate de mănăstire
Părintele Cleopa primise ascultarea de a fi al doilea paracliser la biserica Mănăstirii Sihăstria, când a fost martorul unor întâmplări minunate, petrecute în timpul Sfintei Liturghii. Iată ce a povestit: „Să vedeţi ce-am aflat de la un preot cuvios, părintele Calistrat Bobu. Ca duhovnic, a trecut odată pe la o călugăriţă care se nevoia într-o peşteră din pădure. Pe vremea aceea erau peste cincizeci de asceţi în aceste păduri, monahi şi monahii. Această maică i-a spus părintelui: «La voi nu Se pogoară Sfântul Duh, pentru că aţi urmat noului calendar!». Din acea zi părintele a început să liturghisească pătruns de îndoială.
Într-o zi, pe când eram în ascultarea de paracliser, am observat că prescura din care proscomidea stareţul era albă şi dulce, pe când prescura părintelui Calistrat devenea imediat amară şi mucegăită. L-am întrebat pe duhovnicul meu, pe părintele Ioanichie:
– Părinte, de ce atunci când liturghiseşte părintele Calistrat prescura devine mucegăită şi acră?
– Pentru că slujeşte plin de îndoială. Se îndoieşte că, în Biserica lui Hristos care a urmat noului calendar, se mai pogoară harul Duhului Sfânt. A întâlnit de curând o maică în pădure care i-a spus aceste lucruri. I-am explicat că aceea, de fapt, se înşelase şi că totul nu era decât o ispită, de care trebuie să scape.
Câteva zile mai târziu, părintele Calistrat slujea din nou Sfânta Liturghie. Când a invocat pogorârea Sfântului Duh, a văzut îngrozit că pâinea se prefăcuse în carne, iar vinul în sânge. M-a strigat înspăimântat şi mi-a zis:
– Frate Constantine, vino lângă mine! Spune-mi ce vezi?
– Vai, părinte Calistrat, Sfânta Împărtăşanie a devenit carne şi sânge!
Atunci am trimis să fie degrabă chemat stareţul mănăstirii. Când a ajuns şi a văzut cele petrecute, a chemat câţiva călugări în altar şi i-a pus să citească din Psaltire. Apoi i-a spus părintelui:
– Hei, părinte Calistrat, acum crezi că Duhul Sfânt Se pogoară şi transformă cinstitele daruri sau nu?
– Iartă-mă, părinte. Şi căzu în genunchi, plângând.
– Ai grijă! Ai văzut că Duhul Sfânt Se pogoară? Că a transformat pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul în scump Sângele Lui? De ce te mai îndoieşti?
– Cred, părinte. Te rog, iartă-mă!
– Adună acum împreună Sfintele Daruri.
După aceasta, stareţul i-a dat canon părintelui ca timp de patruzeci de zile să nu mai săvârşească Sfânta Liturghie şi i-a spus:
– Te-am rugat să crezi fără clintire, iar tu ai căutat adevărul despre calendar la călugăriţa din pădure! De acum să faci ascultare!
Acestea s-au întâmplat în 1932. În aceeaşi vreme am fost martor şi la altă minune săvârşită în timpul Sfintei Liturghii.
Într-o zi, pe când slujea părintele Ioanichie, după sfinţirea Sfintelor Daruri, din potir a căzut pe Sfântul Antimis o picătură din Sângele Domnului. Îndată a început să strălucească foarte tare şi să se transforme într-o rază luminoasă. Atunci stareţul m-a strigat în grabă:
– Frate Constantine, vino aici aproape! Spune-mi, ce vezi pe Sfântul Antimis?
– Văd o picătură din Sfântul Sânge. Dar străluceşte atât de tare, încât cu greu o pot privi de aproape!
– Vezi, frate Constantine, pe Cine slujim noi păcătoşii? De aceea, să stai cu mare frică şi evlavie în faţa Sfintei Mese! După aceasta, stareţul sorbi cu mare grijă picătura căzută, a Sfântului Sânge al lui Hristos.” (Viaţa şi nevoinţele părintelui Cleopa Ilie, p. 58)
c) În Sfântul Potir străluceau raze luminoase
Catehetul Irineu mi-a istorisit următoarea întâmplare.
„Era într-o zi de duminică, în biserica Sfântului Vasile din satul Lubudi, în Congo. Părintele Simeon săvârşea Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, era programat un parastas de patruzeci de zile pentru un copil pe nume Antonie, care murise de malarie. În biserică erau prezenţi, aşadar, şi părinţii copilului.
La momentul ieşirii cu cinstitele daruri, când preotul duce de la proscomidiar darurile pe Sfânta Masă, pentru sfinţire, părinţii copilului au făcut o mişcare surprinzătoare. Când preotul a trecut prin faţa lor, au încremenit înfricoşaţi în mijlocul bisericii şi şi-au făcut semnul crucii.
După slujbă au venit la părintele Simeon şi la Irineu şi le-au spus următoarele: «În momentul în care părintele a trecut prin faţa noastră, rostind cuvintele …pre voi pe toţi, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, am văzut că din sfântul potir ieşeau flăcări luminoase şi ne-am înspăimântat. De aceea ne-am închinat cu frică şi cu cutremur şi am rămas nemişcaţi în mijlocul bisericii»”.
d) Trupul şi Sângele Domnului s-au transformat în carne
Venerabilul părinte Ştefan Anagnostopoulos, în cartea sa Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, ne relatează că un profesor de la Seminarul Teologic din Tesalonic, prin anul 1959, le preda elevilor săi faptul că Sfânta Împărtăşanie nu este cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci doar nişte simboluri.
Îndată au apărut reacţii hotărâte din partea elevilor faţă de aceste învăţături eretice ale profesorului lor şi la scurtă vreme a fost demis. Unul dintre elevii de atunci a rămas însă influenţat de această opinie total greşită. A trecut vremea şi a fost hirotonit preot. După trei ani de slujire, s-a îmbolnăvit şi o perioadă nu a mai putut sluji. Apoi s-a făcut bine şi a revenit la altar. Într-o duminică în care se împărtăşiseră aproape toţi credincioşii, a ezitat să consume la sfârşit Sfintele Daruri rămase în potir. Se gândea, ispitit de diavol, că ar putea să se îmbolnăvească din nou. Atunci l-a îndemnat satana să arunce cele sfinte, că doar nu erau decât nişte simple simboluri. Nimic nu-i dovedise că ar putea fi chiar Sângele şi Trupul lui Hristos. S-a dezbrăcat de veşmintele preoţeşti şi, pentru că nu era nimeni în altar care să-l vadă, a aruncat cele sfinte la chiuvetă! Atunci s-a trezit în faţa unei privelişti cutremurătoare. În chiuvetă a văzut o bucată mare de carne crudă! A intrat în panică şi nu ştia ce să facă. În cele din urmă, a luat bucata de carne, a pus-o din nou în potir şi l-a acoperit cu procovăţul. S-a spălat pe mâini şi a plecat îngrozit acasă, fără să spună nimănui nimic. După amiază, a venit să săvârşească Vecernia şi a citit-o de pe analog, în biserică, deoarece îi era frică să mai intre în Sfântul Altar. În duminica următoare a trebuit să săvârşească din nou Sfânta Liturghie. S-a apropiat să privească în Sfântul Potir. I-a mai trecut spaima când a văzut că Sfintele se transformaseră din nou în pâine şi vin. A luat un alt rând de Sfinte Vase şi a săvârşit Sfânta Liturghie cu frică şi cu cutremur. La sfârşit a consumat ambele potire. După câteva zile a mers la duhovnicul său, s-a spovedit şi i-a povestit toate cele întâmplate. A primit de la acesta un canon aspru de pocăinţă şi aşa şi-a întărit credinţa ortodoxă, care învaţă că Sfintele Daruri se transformă cu adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos.
e) Monahul neîncrezător
Un monah se lupta cu îndoielile privitoare la faptul că Sfintele Daruri sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sau sunt doar nişte simboluri sau prefigurări. Ceilalţi monahi, aflând despre lupta interioară a fratelui lor, l-au îndemnat să participe la o Sfântă Liturghie în cadrul căreia să se roage toţi fierbinte pentru ca Dumnezeu să le descopere în chip minunat adevărul. După terminarea acelei liturghii, iată ce a povestit monahul măcinat de îndoieli: „După ce diaconul s-a urcat în amvon pentru a citi Sfânta Evanghelie, am văzut acoperişul bisericii deschizându-se. Apoi, după rugăciunea proscomidiei, cerurile s-au despicat şi o flacără s-a coborât deasupra Sfintelor Daruri. Îndată au coborât o mulţime de îngeri, purtând în mijlocul lor un Prunc. Împreună cu ei s-au arătat şi alte două Persoane, de o frumuseţe de nedescris. Apoi îngerii au făcut un cerc în jurul Sfintei Mese, în vreme ce Pruncul stătea pe un tron deasupra ei. Când s-a apropiat preotul pentru a frânge Sfântul Trup, cele două Persoane au prins Pruncul de mâini şi de picioare şi cu un cuţit l-au tăiat, lăsându-i sângele să curgă în Sfântul Potir. Apoi i-au tăiat trupul în bucăţele mici pe care le-au pus deasupra părticelelor de pâine. Îndată părticelele s-au transformat şi ele în carne.
Când preotul a spus: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», fraţii care s-au împărtăşit au primit bucăţi din acel trup. Când spuneau însă «Amin», ele deveneau din nou pâine. Când m-am apropiat şi eu, mi s-a dat carne şi nu m-am putut împărtăşi. Atunci am auzit o voce care mi-a şoptit la ureche: «Omule, de ce nu te împărtăşeşti? Nu ţi s-a dat exact ceea ce ai cerut?»
– Ai milă de mine, Doamne! Nu mă pot împărtăşi cu carne.
– Află, aşadar, că, dacă omul ar fi putut să se împărtăşească cu carne crudă, atunci în Sfântul Potir ar fi fost carne, aşa cum ai văzut-o tu. Dar, pentru că nu se poate împărtăşi cu aşa ceva, Domnul a stabilit să se împărtăşească cu Trupul Său sub formă de pâine. Iar dacă tu crezi acum că această pâine sfinţită este însuşi Trupul lui Hristos, atunci împărtăşeşte-te.
– Cred, Doamne! – am strigat cu zdrobire de inimă.
Îndată carnea s-a prefăcut din nou în pâine. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit. Când slujba s-a terminat, am văzut din nou deschizându-se acoperişul bisericii şi puterile îngereşti urcând către cer”. (Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraclitou, p. 43)
f) Marea Taină a Liturghiei Ortodoxe
La sfârşitul istorisirii vieţii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe (23 aprilie), citim despre o impresionantă minune descoperită nu unui preot ortodox sau unui creştin, ci unui păgân. Această minune reprezintă şi un răspuns tranşant pentru biserica papală, care a renunţat la rânduiala Proscomidiei, a interzis împărtăşirea creştinilor cu Sângele lui Hristos şi a impus ostia făcută din azimă.
Emirul Siriei l-a trimis cândva pe nepotul său în oraşul Lidda (care în vechime se mai numea şi Ramel sau Diospolis), din Palestina, pentru a cerceta diferite chestiuni din regiune. Acolo se găsea o biserică mare şi frumoasă, care era închinată Sfântului Gheorghe.
Când a ajuns, tânărul sarazin a dat poruncă să-i fie depozitate toate bagajele într-o anexă a bisericii, iar cele douăsprezece cămile ale convoiului să fie adăpostite chiar în corpul central al bisericii. Preoţii l-au rugat stăruitor să nu facă acest lucru, pentru că era un sacrilegiu adus lăcaşului de cult, dar n-au fost luaţi în seamă. Îndată ce cămilele au fost introduse în biserică de către cei care le conduceau, s-a produs o minune înfricoşătoare. Toate animalele au murit pe loc.
Mirându-se de această întâmplare, tânărul musulman a poruncit să fie scoase animalele moarte din biserică şi să fie îngropate în deşert.
A doua zi, preotul bisericii s-a dus să săvârşească Sfânta Liturghie, după rânduială. A fost foarte surprins să audă că şeicul a cerut să fie şi el prezent la slujbă. Cunoscându-i inima, Dumnezeu l-a învrednicit să aibă o revelaţie tulburătoare. Când s-a apropiat momentul transformării Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, sarazinul a văzut că preotul ţinea în mâini un prunc, pe care l-a jertfit. A strâns sângele în Potir, iar trupul l-a tăiat în bucăţele mici, pe care le-a pus pe Sfântul Disc. Apoi, la ceasul împărtăşirii, a văzut cum creştinii treceau pe rând prin faţa Sfintelor Uşi şi primeau părticelele de trup şi sânge din potir. La sfârşitul slujbei, preotul a luat o prescură mai mare şi proaspătă şi i-a oferit-o şeicului. Acesta l-a întrebat:
– Ce reprezintă această pâine?
– Este o prescură, ca şi celelalte, din care am săvârşit Sfânta Liturghie!
– Ce tot vorbeşti, părinte? Nu am văzut eu foarte bine ce-ai făcut? Cum ai jertfit pruncul acela nevinovat, i-ai strâns sângele în potir şi l-ai tăiat bucăţele? Am văzut eu ce faci aici! Eşti un criminal ticălos!
Când a auzit aceste cuvinte, preotul s-a înfricoşat. A căzut la picioarele sarazinului şi i-a spus: „Slăvit să fie Domnul că te-a învrednicit, stăpâne, să vezi o taină atât de înfricoşătoare! Cred că, prin Harul lui Dumnezeu, o să devii un om mare şi că Dumnezeu te vrea printre cei mântuiţi”. Sarazinul s-a mirat de aceste cuvinte şi l-a întrebat:
– Adică, vrei să spui că lucrurile nu s-au întâmplat exact aşa cum le-am văzut eu?
– Da, stăpâne, aşa este. Tu ai văzut cele pe care noi nu le putem vedea, cele în care noi însă credem, şi anume că pâinea şi vinul, pe care le vezi tu acum în Potir, se transformă efectiv în Trupul şi Sângele Domnului, prin Harul lui Dumnezeu. Această descoperire nu mi-a fost adresată mie, care sunt un om păcătos şi nevrednic, ci dumitale, pentru a vedea şi a respecta cele ce sunt ale Domnului. De aceea spun că eşti o persoană aleasă, pentru că, de la noi, doar Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au învrednicit să vadă astfel de taine minunate. Sarazinul a căzut pe gânduri câteva minute şi apoi i-a spus părintelui:
– M-am convins acum că credinţa creştinilor este cea adevărată şi vai mie, celui ce mi-am petrecut viaţa în risipire, minciună şi deşertăciune, în credinţa înşelătoare a sarazinilor. Dar, dacă aşa este voia Domnului, botează-mă şi pe mine acum, ca să pot să-L slăvesc pe adevăratul Dumnezeu cu conştiinţa curată.
– Nu îndrăznesc, stăpâne, să fac acest lucru. Pentru că, dacă va afla emirul, unchiul vostru, că am făcut aşa ceva, mă va ucide şi va dărâma bisericile noastre. Dacă aceasta îţi este hotărârea, mai bine mergi pe ascuns la patriarhul Ierusalimului, care te va boteza, dacă nu-i vei descoperi cine eşti.
Astfel, şeicul, îmbrăcându-se în haine simple, s-a dus la Ierusalim şi a primit de la patriarh botezul. După opt zile, l-a întrebat pe arhiereu ce cale să aleagă pentru a-şi găsi mântuirea sufletului. Acela l-a îndrumat să meargă la o mănăstire de pe muntele Sinai şi să se călugărească. I-a spus că acolo trăiesc mulţi monahi iubitori de virtuţi şi că, dacă va face ascultare de ei, se va mântui. Aşa s-a şi întâmplat. După mai mulţi ani de nevoinţă, călugărul a cerut blagoslovenie de la stareţul său să meargă în Lidda, pentru a se întâlni cu preotul prin care se convertise. Odată ajuns, i-a spus:
– Iată că m-am botezat, prin mila lui Dumnezeu, şi am devenit şi călugăr. Mi-aş dori foarte mult să ajung să-L văd iarăşi pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ce mă sfătuiţi?
– Mergi la unchiul tău, emirul, şi în faţa tuturor să mărturiseşti că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul întregii creaţii, Care a venit în lume pentru a noastră mântuire, S-a răstignit, a înviat şi S-a înălţat cu slavă la ceruri. Când vei face aceasta, te vei învrednici să-L vezi pe Domnul cu mare slavă.
Urmând acestui sfat, călugărul s-a întors în patria sa. Când a ajuns, spre seară, la ora rugăciunii musulmanilor, s-a urcat în turnul minaretului şi a început să strige: „Veniţi aici, sarazinilor, am să vă spun un lucru important!” După ce s-au apropiat, i-a întrebat:
– Ştie cineva unde este nepotul emirului, care a dispărut în mare taină acum câţiva ani?
– Noi nu ştim, dar, dacă dumneata ai aflat ceva, suntem gata să-ţi dăm o mare recompensă, pe care emirul a oferit-o pentru aflarea adevărului.
– Atunci să mă duceţi la emir şi eu îi voi spune unde este nepotul lui.
Atunci sarazinii l-au condus la emir şi i-au spus:
– Este aici un monah care pretinde că ştie unde este nepotul tău.
Emirul a cerut să fie adus de îndată în faţa sa şi i-a cerut să spună adevărul.
– Da, îl cunosc, sunt chiar eu, răspunse monahul. Acum sunt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, Care împreună sunt o singură Dumnezeire şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat din Fecioara Maria şi a făcut în lume lucruri mari şi minunate. Apoi a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi a stat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii.
Unchiul său l-a ascultat cu uimire şi i-a spus:
– Ce-ai păţit, nefericitule, de ţi-ai lăsat casa ta, bogăţiile tale, slava ta şi ai ajuns să mergi ca un cerşetor? De ce nu te întorci la credinţa ta, să-l mărturiseşti pe profetul Mahomed şi să fii pus din nou în cinstea de dinainte?
Atunci monahul i-a răspuns:
– Toate câte am avut, pe vremea când eram musulman, erau lucrări ale diavolului. Iar această rasă sărăcăcioasă pe care o port reprezintă slava şi bogăţia mea, arvuna slavei şi bucuriei veşnice, pe care nădăjduiesc să le dobândesc prin adevărata credinţă în Hristos. Pe Mahomed, cel care v-a înşelat cu credinţa lui, îl dau anatemei şi mă lepăd de el.
Emirul, potrivit legilor credinţei sale, ar fi trebuit îndată să dea poruncă să fie omorât. Dar, pentru că îi era milă de el, le-a spus celor prezenţi: „Acesta sigur şi-a pierdut minţile şi nu ştie ce spune. Scoateţi-l afară şi alungaţi-l din oraş”. Aceia însă i-au spus:
– Îl eliberezi pe acesta, care a blestemat credinţa noastră? Este vrednic, de o mie de ori, să fie omorât. Dacă nu, să ne lepădăm şi noi de credinţa noastră şi să devenim toţi creştini!
Atunci emirul, înfricoşat de furia supuşilor săi, le-a spus să-l ia ei şi să facă ce vor cu el. Iar aceia, scrâşnind din dinţi, l-au luat pe sus, l-au scos afară din cetate şi l-au omorât cu pietre. În tot acest timp, nevinovata oaie de jertfă a lui Hristos nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu, luminat de o minunată lumină lăuntrică. Astfel a dobândit prea dorita cunună a muceniciei. Deasupra pietrelor cu care i-au îngropat trupul a luminat o bună bucată de vreme o lumină stelară inexplicabilă, pe care văzând-o musulmanii s-au înspăimântat.
După mai multe zile, emirul a permis creştinilor să scoată de sub pietre trupul mucenicului şi să-l îngroape după rânduială. Dar, ce minune…! Trupul era neputrezit şi răspândea în jur o mireasmă de negrăit! Creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste şi evlavie, slăvindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!
(Extras din: Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)
