Plângerile lui Ieremia 4
- Cum oare fi-va aurul coclit şi cum se va schimba argintul fin? O, sfintele nepreţuite pietre: vărsate sunt pe uliţele toate! †
- Nepreţuiţii fii de pe Sion, al căror preţ se cântărea cu aur, cum de-s acum ca vasele de lut ieşite dintr’o mână de olar?
- Până şi şerpii-şi dezveliră sânii să-şi alăpteze puii!…; a neamului meu fiică este crudă ca struţul în pustie!
- Sugarului, de sete i se lipeşte limba’n cerul gurii; cerut-au pruncii pâine, nu-i nimeni să le-o frângă. †
- Cei ce mâncau bucate pe alese se sting acum pe străzi; cei ce’n porfiră se hrăneau s’au îmbrăcat în zoaie.
- A neamului meu fiică a’ntrecut cu fapta ei păcatele Sodomei (cetatea ce’ntr’o clipă s’a surpat şi mâini într’asta nu s’au ostenit). †
- Erau într’însa nazireii mai curaţi decât zăpada, şi mai albi ca laptele; curaţi erau ca petrecuţi prin foc şi mai lucioşi ca piatra de safir. †
- Acum li-i chipul mai cernit ca fumul, că nimeni de pe străzi nu-i recunoaşte; pe trupuri pielea s’a lipit de oase: s’a scorojit de parc’ar fi de lemn. †
- Mai buni erau răniţii de sub spadă decât acei ce sunt răniţi de foame, cei ce s’au scurs, prin carne străvezie, de dorul unor fruncte de pe câmp.
- Femei cu inimi calde şi duioase cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut, când foamea o răpunea pe-a neamului meu fiică. †
- Domnul acum Şi-a’ndestulat mânia, iuţimea furiei Sale Şi-a vărsat-o şi foc aprinse în Sion şi-i mistui cu totul temeliile. †
- Nu, n’au crezut vreodată împăraţii pământului, şi toţi cei vii ai lumii , că va intra tiranul şi duşmanul pe porţile Ierusalimului!
- Păcatele profeţilor din el şi nedreptatea fiecărui preot sunt pricina, precum şi cei ce’ntr’însul vărsat-au, chiar în mijloc, sânge drept . †
- Pândarii lui se clătinau pe străzi, toţi pângăriţi de sânge; cuprinşi de slăbiciune, îşi atingeau vestmintele cu el.
- „Feriţi-vă de cei ce nu-s curaţi! Chemaţi-i! Staţi pe-alături! Nu-i atingeţi! Se-aprind, se-aţâţă… Ziceţi întru neamuri: Locuri pe-acolo nu-s şi pentru ei!”
- Ca parte, Faţa Domnului aveau, dar El nu le-a mai dat nici o privire; de feţe preoţeşti nu le-a păsat, şi nici că le-a fost milă de profeţi. †
- Încă trăiam când ochii ni s’au stins, când în deşert priveam spre ajutor; noi ne uitam cu ochii spre un neam în care nu-i scăpare. †
- Pe cei mai mici ai noştri i-am vânat, pe uliţele noastre să nu umble; ni-i vremea pe sfârşite, ni-s zilele plinite, sfârşitul ne-a sosit. †
- Gonacii noştri s’au făcut mai sprinteni decât vultùrii cerului; în munţi s’au avântat, din latura pustiei ne pândesc. †
- „Suflarea nării noastre”, al nostru „uns al Domnului” luat a fost în groasele lor laţuri, el, despre care-am zis: „În umbra lui vom vieţui de-acuma printre neamuri!” †
- Te bucură, tresaltă, tu fiică-a Idumeii, ce locuieşti pe-aproape ; dar vezi că şi la tine va trece cupa Domnului: ai să te’mbeţi şi vei vărsa pe tine. †
- Păcatul tău e gata, o, fiică a Sionului!; de-acum El în robie nicicum te va mai duce! Ţi-a cercetat păcatul, o, fiică a Edomului!”; nelegiuirea toată ţi-a dat-o la iveală. †