Sfântul Mucenic Mamant

Mucenicul lui Hristos, Mamant, avea patrie Paflagonia și părinți însemnați. Tatăl lui se chema Teodot, iar mama lui Rufina, amândoi din neam mare de patricieni, cinstiți și bogați și străluciți prin dreapta credință. Ei, nesuferind mai mult să ascundă credința lor în Hristos și osârdnica dragoste înăuntrul lor, au arătat-o înaintea tuturor, mărturisind dreapta lor credință și spre dânsa aducând pe mulți. Pentru aceasta au fost clevetiți la Alexandru dregătorul căruia i se poruncise de către împărat să înmulțească cu toată sârguința cinstea zeilor lor, iar pe creștinii ce se aflau și nu se supuneau poruncii lor, să-i muncească și să-i dea la moarte.

Deci Alexandru, aducând înaintea judecății sale pe Teodot, îl silea să jertfească idolilor, dar el nici nu voia să audă cele ce grăia Alexandru. Iar acela, deși era gata să muncească pe cel ce nu se supunea, a fost oprit însă de neamul cel mare al lui Teodot. Căci nu se cădea lui ca pe fiii din neam patrician să-i necinstească și să-i chinuie fără poruncă împărătească. De aceea, l-a trimis pe el în Cezareea Capadochiei, la dregătorul Faust, care, pe cât era mai cald întru a sa păgânătate, cu atât mai cumplit se arăta creștinilor.

Acela, văzând pe Teodot, îndată l-a aruncat în temniță, iar femeia lui, fericita Rufina, deși era însărcinată, a urmat bărbatului ei și cu dânsul împreună a intrat în temniță și sufereau acolo pentru Hristos. Teodot, știindu-și neputința trupului său și gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greșească ceva împotriva dreptei credințe, când nu va putea suferi muncile cele grele, zicând acestea în rugăciunea sa: “Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez și Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temnița aceasta pentru numele Tău. Deci, mă rog Ție, Doamne, primește sufletul meu în legăturile acestea, Cela ce știi neputința mea, ca nu cândva să se laude vrăjmașul meu asupra mea.”

Așa se ruga el, iar Dumnezeu Cel ce a zidit în chip deosebit inimile noastre și cunoaște toate lucrurile noastre, auzind rugăciunea credinciosului Său rob, îndată i-a dat fericitul sfârșit și, scoțând din temniță sufletul lui, l-a sălășluit în luminatele lăcașuri cerești. Iar soția lui, fericita Rufina, răbdând nevoia și scârba temniței și cuprinzându-se de mare mâhnire pentru bărbatul ei, a născut înainte de vreme prunc de parte bărbătească. Deci, privind spre prunc și spre trupul mort al bărbatului ei, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi și suspine, zicând: “Dumnezeule, Cel ce ai zidit pe om și din coasta lui ai făcut-o pe Eva, poruncește ca și eu să merg pe aceeași cale pe care a mers bărbatul meu și, dezlegându-mă din viața aceasta de scurtă vreme, primește-mă în veșnicele Tale locașuri, iar pe acest prunc născut să-l hrănești Tu precum știi. Tu să-i fii lui tată și mamă și păzitor al vieții lui”. Acea cinstită și sfântă femeie, strigând așa către Dumnezeu în mâhnirea sa, a fost auzită de El și dezlegându-se din legăturile trupești, s-a dus către veșnica mântuire, dându-și duhul în mâinile Domnului, rămânând pruncul viu între părinții săi morți.

Atunci, Domnul, Cel ce păzește pe prunci, a binevoit a descoperi aceasta unei femei oarecare de bun neam și ortodoxă care trăia în Cezareea, al cărei nume era Amia, și i-a poruncit prin îngerul Său în vedenia nopții, zicând către ea să ceară de la dregător trupurile sfinților celor săvârșiți în temniță și să le îngroape cu cinste, iar pe prunc să-l ia la dânsa și să-l crească, ca pe fiul ei. Sculându-se ea, a alergat îndată, după porunca Domnului, și a rugat pe dregător să-i dea voie să ia din temniță trupurile celor morți legați. Iar Dumnezeu, plecând spre milă inima lui cea nemilostivă, a îngăduit să fie după voia acelei cinstite femei.

Intrând Amia în temniță, a aflat trupurile lor împreună zăcând, iar în mijloc pruncul, luminos și vesel la față. Deci, luând trupurile sfinților, le-a îngropat cu cinste în grădina sa, iar pe prunc, primindu-l, l-a iubit ca pe o odraslă a sa, hrănindu-l creștinește pentru că văduva aceea era fără de fii și întreagă la minte. Pruncul crescând, n-a grăit cinci ani. După aceea a început a zice către Amia, care îi era a doua mamă, acest cuvânt: “mama”, care în latinește înseamnă sân sau maică. După acest cuvânt, pruncul s-a numit Mamant. După aceasta, acea mamă a dat pruncul la învățătura cărții, întrecând degrabă pe toți vârstnicii săi, încât toți se mirau de istețimea minții lui.

În acea vreme împărățea în Roma răucredinciosul Aurelian, care silea pe toți să se închine idolilor, nu numai pe bărbați și femei, ci și pe pruncii cei mici, pentru care mai mult se sârguia, căci fiind tineri de ani și mici la minte, cu ușurință puteau să se înșele și să se plece la tot lucrul rău. Încă i se părea nelegiuitului împărat că, deprinzându-se copiii la tinerețe să mănânce cele jertfite idolilor, la bătrânețe vor fi mai mari cinstitori de idoli. De aceea, cu felurite amăgiri îi atrăgea pe ei la păgânătatea sa. Dar, deși mulți din copiii cei mici și dintre tineri se amăgeau și se supuneau voii împăratului, unii din cei ce urmau la școală cu Mamant făceau împotrivă, urmând învățăturii lui. Pentru că Mamant, în anii tinereții sale, având căruntețea înțelepciunii, vârsta bătrâneții și viață neîntinată, arăta celor de-o seamă cu el deșertăciunea zeilor păgâni, fără suflet și nelucrători, învățându-i să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu pe Care numai el singur îl cunoștea și Aceluia să-I aducă înțelegătoare jertfă, adică duh umilit și inimă curată și smerită.

Atunci a venit de la împărat în Cezareea dregătorul Democrit în locul lui Faust, fiind aprins cu îngrozire și cu ucidere asupra creștinilor, pentru că era mare râvnitor necuratei și idolatrei sale păgânătăți. La dânsul a fost clevetit Sfântul Mamant precum că nu numai el singur nu se închină idolilor, ci și pe ceilalți copii care învățau cu dânsul îi îndărătnicește și îi învață creștineasca credință. Mamant avea atunci cincisprezece ani de la naștere și rămăsese sărman și de a doua sa mamă, Amia, care, lăsându-i fiului ei celui de o împărtășire multe averi pe pământ, ca unui moștenitor, s-a dus la cereștile bogății, gătite celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu.

Democrit, auzind de Mamant, a trimis după dânsul și după ce l-au adus înaintea lui, îl întrebă mai întâi de este creștin. Apoi, dacă numai el singur nu se închină idolilor sau și pe alți tineri asemenea lui îi îndărătnicește, învățându-i să nu se supună poruncii împărătești. Iar el, arătându-se bărbat desăvârșit în anii cei tineri, fără frică a răspuns, zicând: “Eu sunt cel ce nesocotesc căruntețile voastre cele rătăcite din calea cea dreaptă și de atâta întuneric cuprinse, încât la lumina adevărului nu puteți privi, căci, părăsind pe Dumnezeul cel viu și adevărat, v-ați apropiat de demoni, închinându-vă idolilor fără de suflet, muți și surzi. Iar eu niciodată nu mă voi depărta de Hristos al meu și mă sârguiesc să-i aduc la El pe care îi pot”.

Mirându-se de un răspuns atât de îndrăzneț ca al lui Mamant, Democrit îndată a poruncit cu mânie celor ce stăteau înainte să-l ducă pe el în capiștea lui Serapid, spurcatul lor zeu, și acolo să-l tragă cu sila la jertfă idolească. Mamant, netemându-se de mânia dregătorului, cu limbă slobodă i-a zis: “Nu se cade să-mi faci rău, eu fiind de neam mare, pentru că sunt fiu de părinți din singlit, care au fost de neam bun”. Democrit a întrebat pe cei ce stăteau de față despre neamul lui Mamant și, aflând că este de neam din vechii boieri romani, iar Amia, femeie slăvită și bogată, l-a crescut și l-a făcut moștenitor al averilor sale celor multe, n-a voit să-l chinuiască pe el, pentru că nu avea așa putere. De aceea, punând pe el lanțuri de fier, l-a trimis la împăratul Aurelian care era atunci în cetatea Egeea și l-a înștiințat prin scrisoare de toate cele pentru Mamant.

Împăratul, luând scrisoarea lui Democrit și citind-o, a poruncit să fie adus îndată înaintea sa copilul Mamant. Văzându-l pe el, împăratul a început în tot felul să-l atragă la credința sa cea rea, când prin îngrozire înfricoșându-l, când prin îmbunare amăgindu-l. Că făgăduindu-i daruri de cinste, îi zicea: “De te vei apropia de marele Serapid și de îi vei jertfi lui, o, frumosule copil, vei fi cu noi în palate și te vei hrăni împărătește și toți te vor cinsti și te vor lăuda și vei fi fericit cu adevărat. Iar de nu-mi vei da ascultare, rău vei pieri!”

Copilul Mamant i-a răspuns bărbătește, zicând: “Să nu fie una ca aceea, o, împărate, să mă închin idolilor fără suflet, pe care voi ca pe niște zei îi cinstiți; cât de fără minte sunteți, închinându-vă lemnului și pietrei nesimțitoare, iar nu lui Dumnezeu Celui viu. Deci, încetează a mă amăgi cu cuvintele tale înșelătoare, căci tu când faci bine chinuiești, iar când chinuiești faci bine. Să știi că facerile tale de bine făgăduite mie, darurile și cinstea, mi-ar fi mie grele chinuri, dacă le-aș iubi pe ele în locul lui Hristos. Iar chinurile cele grele, pe care pentru numele lui Hristos mi le făgăduiești, îmi vor fi mie mari faceri de bine, căci mai bine îmi este a muri pentru Hristosul meu decât toată cinstea și averea.”

Așa a grăit Sfântul Mamant înaintea împăratului și nu s-a rușinat, care, deși era tinerel, avea inimă netemătoare și înțelegerea bărbatului desăvârșit. Căci puterea lui Dumnezeu a știut și pe cel mic și tânăr David a-l arăta nebiruit de Goliat și din gura pruncilor a-și aduce laudă, și pe copilul cel mic de ani a-l înțelepți, ca mai mult decât bătrânii să înțeleagă. Pe toate acestea puteai să le vezi la tânărul copil Mamant. Nu l-au biruit pe el cuvintele împăratului celui fărădelege, nu l-au amăgit darurile, nu l-au înfricoșat muncile pe care le-a primit cu osârdie, mai bine decât darurile cele mari. Deci, mâniindu-se chinuitorul, îndată a poruncit să-l întindă la pământ și să-l bată fără cruțare. Dar fiind bătut trupul lui cel frumos, el răbda ca și cum nu simțea niciun fel de durere.

Împăratul a zis către el: “Spune numai cu gura că vei jertfi idolilor și îndată vei fi scăpat din munci”. Mamant a răspuns: “Nici cu inima, nici cu gura nu mă voi lepăda de Dumnezeu și Împăratul meu Iisus Hristos, măcar de mi-ai da mie și alte munci mai mari decât aceste bătăi, pentru că acelea mă vor împreuna cu Domnul meu cel dorit. Voiesc să nu obosească mâinile celor ce mă bat, căci cu cât aceia mă bat, cu atât mai mari bunătăți îmi pricinuiesc de la primitorul de nevoință Hristos!”. Aurelian, văzând pe Mamant nebăgând seamă de bătăi, a poruncit să-i ardă trupul cu lumânări. Făcându-se aceasta, focul, rușinându-se de trupul mucenicului, nu s-a atins de el, ci s-a îndreptat spre fața chinuitorilor. Deci mai amar s-a aprins chinuitorul cu mânia și s-a ars cu iuțimea, decât mucenicul lui Hristos cu focul cel materialnic; că pe cât mucenicul nu băga seama de foc, pe atât inima chinuitorului se ardea. Apoi a poruncit ca să ucidă cu pietre pe Sfântul Mamant. Însă acea bătaie cu pietre îi era bine primită, fiind pentru dragostea lui Hristos, ca și cum l-ar fi presărat cu flori bine mirositoare.

Văzând împăratul că nimic nu sporește, l-a osândit pe mucenic la moarte, să fie aruncat în mare. Deci, legând slujitorii un plumb mare de grumajii lui, l-au dus la mare. Dar nici acolo nu a lăsat Domnul pe robul Său, că a poruncit îngerilor Săi să-l păzească. Și iată s-a arătat îngerul Domnului pe cale strălucind ca un fulger, pe care văzându-l cei ce îl duceau, au fugit înapoi de frică, lăsând pe Sfântul Mamant. Luând îngerul pe mucenic, i-a dezlegat plumbul și ducându-l pe un munte înalt în pustie aproape de Cezareea, i-a poruncit să viețuiască acolo. Acea viață din pustie a început-o Mamant cu post, căci a postit în muntele acela patruzeci de zile și patruzeci de nopți și s-a făcut ca alt Moise căruia i s-a dat în mâini Legea nouă. Căci s-a pogorât la dânsul din cer și glas și toiag. Iar când a primit toiagul, poruncindu-i glasul, a lovit cu acel toiag în pământ și îndată a primit o Evanghelie care a ieșit din sânurile pământului și a zidit acolo o mică Biserică, în care rugându-se citea Sfânta Evanghelie.

Cu porunca lui Dumnezeu se adunau la Sfântul Mamant în pustia aceea fiarele, ca oile la păstor și ca niște pricepute își plecau urechile lor la cuvintele Sfântului și i se supuneau. Hrana lui era lapte de animale sălbatice pe care, mulgându-le, făcea brânză de mâncare nu numai pentru el, ci și pentru săraci. Străbătând vestea despre dânsul în cetatea aceea, un oarecare Alexandru, nu cel ce s-a pomenit mai întâi, ci altul, era pus în acea vreme ighemon în Capadochia. Acela, fiind om iute și foarte rău, înștiințându-se de toate cele pentru Mamant, îl socotea fermecător și a trimis niște ostași călări în pustie să-l caute și, aflându-l, să-l aducă la dânsul.

Căutând ei pe sfântul în pustie, el se pogora singur din munte și, întâmpinându-i, i-a întrebat: “Pe cine căutați?” Iar ei, socotind că este păstor și își paște oile în muntele acela, îi spuseră: “Căutăm pe Mamant care petrece undeva în pustia aceasta. Oare nu știi unde este?” Mamant i-a întrebat: “Pentru ce îl căutați?” Iar ei au zis: “Este clevetit la ighemon că este fermecător și ne-a trimis să-l ducem la chinuit”. Mamant le-a zis: “Eu vă voi spune despre dânsul, prietenilor, numai să veniți în coliba mea și, odihnindu-vă puțin de osteneală, să vă întăriți cu hrană”. Deci au mers ostașii în locuința lui, iar el le-a pus înainte să mănânce brânză.

Mâncând ei, iată, veniră, după obiceiul lor, cerboaicele și caprele sălbatice cu lapte să fie mulse. Iar el a muls lapte și a pus înaintea ostașilor să bea, apoi s-a întors la rugăciune. Și începură a veni mai multe fiare pe care, văzându-le ostașii, se temură și, lăsând hrana, au fugit. Mamant le-a poruncit să nu se teamă, apoi le-a spus că el este cel căutat. Iar ei îi ziseră: “De voiești să mergi la dregătorul, vino cu noi; iar de nu, dă-ne voie să mergem singuri, că noi nu îndrăznim să te ducem. Însă ne rugăm ție să nu ne vatăme fiarele”. Iar el, mângâindu-i, le-a poruncit să meargă, zicându-le: “Mergeți voi înainte, iar eu voi merge singur în urma voastră”.

Ducându-se ostașii, așteptau venirea lui la porțile cetății, căci credeau în cuvintele unui bărbat ca acela și nu puteau nici a gândi ceva nedrept împotriva lui. Mamant, luând cu sine un leu, a mers după dânșii în cetate și, intrând el, leul a rămas afară, iar ostașii, luând pe Mamant, l-au pus înaintea ighemonului Alexandru.

Ighemonul, văzând pe Sfântul Mamant, îndată a început a-l întreba: “Tu ești acel vestit fermecător de care am auzit?” Sfântul a răspuns: “Eu sunt robul lui Iisus Hristos, al Celui ce dă mântuire tuturor celor ce cred în El și fac voia Lui, iar pe vrăjitori, pe fermecători și pe cei ce se închină idolilor îi va da focului veșnic. Deci, spune-mi, pentru ce m-ai chemat la tine?” A zis ighemonul: “Pentru aceea te-am chemat, că nu știu cu ce fel de vrăji și farmece ai îmblânzit fiarele sălbatice și cumplite, căci te sălășluiești cu dânsele, petreci în mijlocul lor și le poruncești ca unor pricepute, precum am auzit de tine”. A răspuns Sfântul Mamant: “Cel ce slujește lui Dumnezeu Celui viu și adevărat, acela nu îngăduie deloc să trăiască cu închinătorii de idoli și cu făcătorii de rău. Pentru aceasta și eu am voit mai bine a trăi cu fiarele în pustie, decât cu voi în locașurile păcătoșilor. Căci fiarele, precum ți se pare, cu niciun fel de farmece nu se îmblânzesc și nu se supun, pentru că nici eu nu știu ce sunt farmecele. Ele, măcar că sunt nepricepute, însă știu a se teme de Dumnezeu și a cinsti pe robii Lui. Iar voi sunteți cu mult mai nepricepuți decât fiarele că nu cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și necinstiți pe robii Lui, chinuindu-i și ucigându-i cu nemilostivire”.

Umplându-se de mânie, ighemonul îndată a poruncit ca să-l spânzure pe sfântul mucenic, să-l bată și să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar Mamant, deși era foarte rănit, răbda cu bărbăție ca și cum nu ar fi simțit nicio durere; nu a strigat nici a suspinat, ci numai spre cer ridicându-și ochii cu umilință, aștepta ajutor de Sus, de care n-a fost lipsit. Căci îndată s-a făcut către dânsul glas din cer, zicându-i: “Întărește-te și te îmbărbătează, Mamante!”. Acest glas l-au auzit mulți din credincioșii ce stăteau acolo și s-au întărit în dreapta credință. Iar Sfântul Mamant, îmbărbătându-se mult prin glasul acela, nu băga seama deloc de chinuri.

După multă strunjire, dezlegându-l pe sfânt, l-au aruncat în temniță până se va găti cuptorul cel înfocat în care gândise ighemonul să-l ardă. Erau legați și alții în temnița aceea ca la patruzeci de oameni, care, fiind slăbiți de foame și de sete, s-a rugat sfântul pentru ajutorul lor și îndată a zburat un porumb prin fereastră în temniță, aducând în gură hrană ca mărgăritarul de luminoasă și mai dulce decât mierea, pe care punând-o înaintea Sfântului Mamant, a zburat afară. Iar hrana aceea s-a înmulțit la toți cei legați, precum oarecând cele cinci pâini la acel popor mult din pustie, și, mâncând ei, s-au întărit. Apoi, iarăși rugându-se sfântul în miezul nopții, s-au deschis ușile temniței și au ieșit toți cei legați, numai singur Sfântul Mamant a rămas.

Înfierbântând cuptorul tare, au scos din temniță pe mucenic și l-au aruncat în cuptorul cel înfocat. Dar Dumnezeu, Cel ce a răcorit oarecând cuptorul Babilonului pentru cei trei tineri, a răcorit și lui Mamant focul și în mijlocul cuptorului ce ardea a făcut vânt rece robului Său. Iar mucenicul a petrecut trei zile în cuptorul acela, cântând și slăvind pe Dumnezeu până ce cuptorul s-a răcit și cărbunii din foc s-au prefăcut în cenușă. După acele trei zile, înștiințându-se ighemonul că Mamant este viu în cuptor s-a mirat mult de aceasta și a zis: “Cât de mare este fermecătorul acela că nici focul nu se poate atinge de el!” Iar mulți din popor, văzând că focul nu s-a atins de sfânt, nevătămându-l în niciun fel, au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și Lui Unuia socotind acea mare minune, preamăreau puterea Lui.

Nebunul ighemon n-a voit nici acum să cunoască pe Atotputernicul Dumnezeu, ci, scoțând pe mucenic din cuptor și văzând nevătămarea lui de foc, a numit aceasta vrajă și a grăit multe minciuni asupra adevărului, apoi l-a osândit spre mâncarea fiarelor. Ducând pe sfântul la priveliște, a dat drumul asupra lui unei ursoaice flămânde care, alergând, s-a închinat sfântului și s-a culcat la picioarele lui, cuprinzându-i pulpele. Apoi a dat drumul unui pardos, dar și acela l-a apucat cu blândețe de grumaz, sărutându-i fața și lingând sudoarea de pe fruntea lui. Făcându-se aceasta așa, îndată a alergat leul acela care venise cu sfântul din pustie și, sărind în priveliște, a grăit cu glas omenesc către sfântul, pentru că Dumnezeu a deschis gura fiarei precum oarecând a asinului lui Varlaam, spre arătarea tăriei Sale atotputernice. Iar cuvintele ce le grăia leul erau acestea: “Tu ești păstorul meu care m-ai păscut în munte.”

Acestea grăind, leul îndată s-a repezit la oamenii care erau acolo, mulțime multă de elini, evrei și copii fără de număr, și, închizându-se ușile de la ograda priveliștii, Dumnezeu așa voind, a ucis acolo foarte mulți oameni. Numai ighemonul și puțini din cei ce erau cu dânsul acolo în ograda priveliștii au scăpat cu greu de mânia leului, care cu vitejie apuca și rupea. Apoi sfântul a îmblânzit leul și l-a trimis în pustie.

Ighemonul, prinzând pe sfânt, l-a ținut în legături și, scoțându-l la priveliște, a slobozit asupra lui un leu al său foarte cumplit, dar și acela făcându-se blând, se culca la picioarele sfântului. Văzând acest lucru, poporul păgân scrâșnea din dinți de mânie și striga către ighemon: “Depărtează leul ca să ucidem pe vrăjitorul acesta cu pietre.” Și aruncară pietre asupra mucenicului. Iar un jertfitor idolesc, după porunca chinuitorului, a lovit tare cu o oiște în pântecele Sfântului Mamant și l-a pătruns cu ea, încât au ieșit dintr-însul toate cele dinlăuntrul lui, pe care singur, luându-le cu mâinile, s-a dus după cetate purtându-și măruntaiele sale. Iar sângele lui vărsându-se ca apa, oarecare femei credincioase îl adunară într-un vas de apă. Ducându-se sfântul ca la două stadii, a aflat o peșteră de piatră și s-a odihnit într-însa. Deci s-a făcut către dânsul glas din cer, chemându-l la cele de Sus, și și-a dat cu bucurie duhul său în mâinile Domnului, pentru care a pătimit cu osârdie.

Așa a luat cununa muceniciei Sfântul Mamant, iar sfintele lui moaște s-au îngropat de cei credincioși în același loc unde se săvârșeau multe minuni, precum se arată în cuvântul Sfântului Marelui Vasile, care scrie așa la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, propovăduirea sa către norod: “Aduceți-vă aminte de Sfântul Mucenic, câți l-ați văzut cu ochii, câți la locul acesta, adunându-vă, l-ați avut ajutător; la câți, chemându-i numele, cu singur lucrul a venit, pe câți rătăciți în viață i-a povățuit, pe câți de neputințe i-a tămăduit, la câți, murindu-le fiii, iarăși la viață i-a întors, la câți a lungit viața; toți adunându-vă împreună, să aduceți laudă mucenicului.”

Din aceste cuvinte ale marelui Vasile se arată cât de multe tămăduiri și minuni se săvârșeau la mormântul Sfântului Mucenic Mamant. Se cuvine încă a spune și această minune. Iulian Paravatul, încă tânăr fiind și vrând să arate dreapta credință, deși era lup în haină de oaie, a început a zidi deasupra mormântului Sfântului Mucenic Mamant o Biserică prea minunată, cu mare cheltuială. Însă aceasta nu din ortodoxie, ci din slavă deșartă și fățărnicie. Atunci puteai să vezi cu adevărat o minune prea slăvită. Pentru că ceea ce ziua se zidea, noaptea se risipea; iar stâlpii, punându-se, se întorceau îndărăt în sus. Pietrele niciuna nu putea să vină cum se cade în zid, căci una era vârtoasă, încât nu putea fi tăiată, iar alta se risipea ca praful, iar varul și cărămizile în toate diminețile se aflau spulberate ca de vânt și aruncate de la locurile lor. Și aceasta era zidirea păgânătății lor și semnul prigoanei ce era să fie asupra Bisericii lui Dumnezeu. O minune ca aceasta se săvârșea deasupra mormântului sfântului, pentru că el nu a voit să-i zidească Biserica sa acel împărat apostat, care avea degrab să strice credința cea dreaptă.

Doamne, cu rugăciunile Mucenicului Tău Mamant, fă cu noi semn spre bine și izbăvește-ne de cei ce ne prigonesc, ca să Te slăvim pe Tine împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Total
41
Shares
Previous Post

Dumnezeu vede intenţia omului şi ajută

Next Post

A doua e-sinaxă cu Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos

Related Posts