Sfaturi pentru lucrare duhovnicească

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!
Mă bucur mult că v-aţi apucat să înfăptuiţi cele ce v-am scris. Dea Domnul să nu daţi înapoi, întorcându-vă la cele dinainte. Aţi luat jugul: trageţi, însufleţindu-vă prin nădejdea cea vrednică de crezare, înainte este Împărăţia; uşa prin care se intră în Împărăţie e curăţia; toate ostenelile şi faptele poruncite sunt mijloace de curăţire a inimii. De aici reiese că cel mai apropiat scop al nostru e curăţirea inimii, iar după aceea Împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă în ea nu intră nimic necurat. Trebuie să păstraţi neapărat în cuget lucrul acesta, ca să nu vă pierdeţi ostenelile amestecând în ele ceva necurat. De pildă, nu trebuie să postiţi şi totodată să vă supăraţi, să vă rugaţi şi să vă mândriţi în acelaşi timp, să faceţi binele ca să arătaţi celorlalţi cât de filantrop sunteţi şi aşa mai departe.

Spuneţi că vă osteniţi „nu totdeauna de plăcere, ci mai mult cu de-a sila”. Aceasta este legea: să ne luptăm cu pornirile noastre rele şi să ne silim să facem binele. Asta înseamnă cuvântul Domnului că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila, si oamenii silei o răpesc pe ea. De asta şi este jug urmarea Domnului. Dacă totul ar fi de plăcere, unde ar mai fi jugul ? în cele din urmă, totuşi, se ajunge să se facă totul cu plăcere şi uşurinţă.

Scrieţi: „Năvăleşte asupra mea câte o nesimţire tâmpă; ajung ca un automat, nu mai gândesc, nici nu mai simt nimic”. Asemenea stări vin uneori ca „pedeapsă” pentru aplecarea cu gândul şi consimţământul spre oarecare gând rău, iar alteori ca „învăţătură”, ca omul să se deprindă a nu aştepta nimic de la propriile puteri, ci să aştepte totul doar de la Dumnezeu. Câteva asemenea experienţe taie încrederea în sine, iar izbăvirea de apăsare arată de unde vine ajutorul şi pe Cine trebuie să ne bizuim întru totul. Starea aceasta este grea, dar trebuie răbdată cu gândul că altceva nici nu merităm. Mijloace împotriva ei nu sunt; trecerea ei stă în voia lui Dumnezeu. Totuşi, trebuie să vă ţineţi şi să strigaţi către Domnului: „Fie voia Ta! Miluieşte! Uşurează!”, fără să vă îngăduiţi nicidecum vreo slăbiciune, fiindcă acest lucru este pustiitor şi pierzător. Bine faceţi că vă întristaţi pentru starea asta şi vă încordaţi în tot chipul ca să vă izbăviţi de ea – însă presupunerea dumneavoastră că aşa vor fi chinurile veşnice nu e corectă. Fericirea veşnică şi chinurile veşnice sunt cu neputinţă de închipuit şi nu pot fi asemuite cu nimic din cele ce se întâmplă în această viaţă. Toate sunt dincolo nemăsurat mai presus decât cele de aici. La Sfinţii Părinţi starea dumneavoastră se cheamă răcire, uscăciune, şi toţi o socot lucru cu neputinţă de neocolit în viaţa după Dumnezeu, căci fără ele ni se urcă repede „duhovnicia” la cap.

Iată cum se foloseşte cugetarea la cele dumnezeieşti. Dimineaţa, îndată după ce vă veniţi în simţiri cu totul în urma somnului, cugetaţi la adevărurile de credinţă, începând cu fiinţarea cea mai înainte de veci a Dumnezeului întreit Ipostatic şi sfârşind cu înfricoşătoarea Judecată şi soarta veşnică a tuturor – nu repede şi nu încet, ci cu luare-aminte. Asta se poate face şi după Simbolul de Credinţă. Suma acestor adevăruri este structura lumii gândite, duhovniceşti, dumnezeieşti. Prin cugetarea la ele, conştiinţa se integrează în structura lor şi intră în lumea duhovnicească la fel cum noi, după ce ne trezim din somn, ne integrăm în structura lumii dinafară, care ne înconjoară, şi ne menţinem în mod conştient în ea: soarele şi luna sunt deasupra noastră, stihiile şi toate făpturile pământeşti sunt împrejur, la fel ca familia, vecinii, statele cu tot ce este în ele. Aceasta din urmă are loc de la sine, fără voia noastră, în timp ce pentru lucrarea dintâi trebuie să ne dăm osteneala, chiar dacă nu este foarte greu s-o facem. Conştientizând aceste două lumi – cea văzută cu gândul şi cea văzută în afară -, aflaţi în cea gândită îndrumările despre felul în care trebuie să vă purtaţi în cea dinafară. Aceasta este regula generală a cugetării la cele dumnezeieşti! Regulile particulare sunt următoarele: după ce aţi încheiat lucrarea arătată mai înainte, opriţi-vă asupra lucrului care a înrâurit cel mai mult simţirea Dumneavoastră şi înviaţi prin el duhul de rugăciune. Dacă nu v-a înrâurit nimic, atunci înviere a duhului de rugăciune să vă fie simţământul evlavios de obşte fată de toată structura lumii dumnezeieşti.

Daţi-vă osteneala să nu rămâneţi în nici o dimineaţă lipsit de împrospătarea lumii dumneavoastră lăuntrice prin această cugetare la cele dumnezeieşti, la fel cum aveţi obiceiul să vă împrospătaţi locuinţa cu aerul proaspăt al dimineţii, şi după aceea veţi rămâne toată ziua cu simţământul că în afară de lumea văzută vă adumbreşte şi înconjoară şi cea nevăzută, că nu sunteţi lipsit de înrâurirea ei.

Dea Domnul să vă păziţi rânduielile de rugăciune cu răbdare, având astfel roadă de pe urma lor. Faptul că odraslele sunt pe lângă dumneavoastră când vă rugaţi cred că e foarte bun. Si nu cred că asta e o povară pentru ei; dimpotrivă, îmi vine să cred că le place să ia parte la rugăciunea de obşte. Ar fi bine să faceţi rugăciune de obşte şi seara, la un ceas la care nimeni din familie să nu se fi culcat încă. Totuşi, faceţi cum vă este la îndemână.

Rugăciuni gata făcute avem multe. Ele n-au fost alcătuite, ci s-au revărsat din inimile Sfinţilor sub înrâurirea unei vederi duhovniceşti sau a unei întâmplări din viaţă. Cel care le citeşte cu luare-aminte intră în aceleaşi simţiri cu cele care suflă şi în Sfinţi, iar prin aceasta învie şi zideşte în sine duhul de rugăciune. Ca asta să se săvârşească mai lesne, este bine să cugetaţi dinainte la rugăciunile alese, primind totodată şi simţămintele ascunse în ele. Şi mai bine este să învăţaţi rugăciunile, ca să n-aveţi nevoie de cartea de rugăciuni, ci s-o purtaţi în suflet, gata să se deschidă îndată ce veţi avea nevoie. Oricum, în timp ce vă rugaţi după rugăciuni gata făcute trebuie să vă deprindeţi încetul cu încetul să vă rugaţi şi cu propriul cuvânt, potrivit nevoilor duhovniceşti sau dinafară pe care le aveţi. Nevoile duhovniceşti, îndată ce se trezesc, năzuiesc îndată spre Dumnezeu. Imboldul de a vorbi cu Dumnezeu apare uneori fără o nevoie anume, ci numai din setea de El. In orice măsură şi în orice chip s-ar arăta acest imbold, el nu trebuie lăsat nesatisfăcut niciodată: trebuie să vă apucaţi îndată de rugăciune şi să vă rugaţi în starea în care v-a găsit imboldul – dacă sunteţi la lucru, să vă rugaţi la lucru, dacă citiţi, să vă rugaţi în mijlocul lecturii, dacă mergeţi, să vă rugaţi mergând. Fireşte, mai bine şi mai roditor este să staţi într-un loc de rugăciune şi să luaţi o poziţie potrivită pentru rugăciune, dacă se poate. Cu cât veţi împlini mai cu osârdie aceste întoarceri spre Dumnezeu, cu atât vor apărea mai des, şi vor ține mai mult, şi se vor înrădăcina mai adânc. Nu uitaţi punctuleţul acesta. Această metodă este cea mai bună pentru desăvârşirea rugăciunii – iar rugăciunea este principalul în lucrarea noastră. Să nu vă pară rău dacă vă daţi osteneala în primul rând pentru asta.

Dacă în timp ce vă faceţi rugăciunile apare acest imbold, încetaţi cu cititul şi rugaţi-vă în acest imbold, cu cuvintele proprii sau fără cuvinte… Dumnezeu vede cu câtă osârdie doriţi şi căutaţi rugăciunea, şi vă va da rugăciune care nu se va mai curma. Domnul să vă binecuvânteze la această lucrare! în ce priveşte cititul, una este a citi pentru a strânge cunoştinţe, iar alta a citi pentru a te zidi. Când citeşti ca să acumulezi informaţie, trebuie să citeşti mult; când citeşti ca să te zideşti nu trebuie să citeşti mult, ci doar să cadă în inimă ceva din cele citite – şi atunci opriţi-vă şi cugetaţi, străduindu-vă să vă lămuriţi lucrul acela, adâncindu-l mai mult în inimă. Asta este totuna cu a-l preface în obiect al cugetării la cele dumnezeieşti. Aşa vă veţi hrăni şi dezvolta sufletul, nu-l veţi umple ca pe un sac…

Total
0
Shares
Previous Post

Cu Cerul nu ne jucăm

Next Post

Recunoștință

Related Posts