Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
Deşi păgâni, grecii antici erau foarte atenţi în a cultiva ospitalitatea faţă de străinii care le treceau pragul, considerând că sub chipul unui muritor îţi poate intra oricând un zeu în casă. Într-adevăr, prezenţa divină putea surveni în orice clipă şi atunci trebuia să fii permanent pregătit să o întâmpini cum se cuvine şi, desigur, să o recunoşti. Dacă este să vorbim de cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să realizăm mai întâi recunoaşterea Lui, atunci când El ni se descoperă intrându-ne în casă, aşezându-Se alături sau întrebându-ne de vorbă. Este situaţia tuturor Apostolilor, a Ucenicilor şi a femeilor mironosiţe după Învierea Domnului, când, întâlnindu-L pe Iisus, nu realizează, într-o primă instanţă, cine este Străinul pe care Îl văd. Poate este grădinarul, sau un pescar, sau un simplu călător în drum spre Emaus. Abia când rosteşte anumite cuvinte sau săvârşeşte anumite gesturi (precum frângerea pâinii), Hristos este recunoscut de cei care-L bine cunoscuseră în timpul activităţii Sale pământeşti.
Într-o astfel de situaţie se află şi slăbănogul din Evanghelia de astăzi, care zăcea de treizeci şi opt de ani într-unul din cele cinci portice (pridvoare) ale scăldătorii Vitezda din Ierusalim. În evreieşte, ea se numea Bethesda, ceea ce însemna „Casa Bunătăţii”, „Casa Milostivirii” sau „Casa Îndurării” (ebr. Beith hesed). Era situată pe esplanada Templului, la miazănoapte de acesta, dincolo de zidurile vechii cetăţi, în imediata apropiere de aşa-zisa Poartă a Oilor. Prin această poartă erau duse în curtea Templului oile care urmau să fie sacrificate pe Altarul situat nu în interiorul clădirii, aşa cum este cazul în Bisericile creştine, ci afară, în faţa treptelor care conduceau la ea. Căci Sfânta Sfintelor, spaţiul cel mai sfânt din Templu, situat dincolo de catapeteasmă, nu era şi locul unde se săvârșea dumnezeiasca slujbă de aducere a jertfei, ci doar încăperea care adăpostea Chivotul Legământului în care se aflau Tablele Legii date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Ca şi păgânii antici (de pildă, deja amintiţii greci din vechime), unii evrei credeau că Templul este pur şi simplu casa lui Dumnezeu, ca şi cum Cel ce este, Creatorul întregului univers, ar locui în case făcute de mâini omeneşti.
Înainte de a fi fost aduse jertfă, animalele erau spălate cu apă de la Casa Bunătăţii şi a Îndurării. După săvârşirea ritualului sacrificial, sângele ce se prelingea pe masa Altarului şi pe pavimentul curţii interioare a Templului era curăţat tot cu apă de la scăldătoarea Vitezda. Propriu-zis, bazinele Bethesda fuseseră construite pentru a deservi Templul şi activitatea liturgică ce se săvârşea aici. De aceea, apele lor erau considerate a fi sfinte: dacă jertfa adusă era sfântă, sfântă era şi apa care pregătea jertfa şi curăţa Altarul de jertfă. Ba se credea că în scăldătoare se cobora „la vreme” un Înger al Domnului şi tulbura apa (v. 4). Folosită în scopuri liturgice, binecuvântată prin atingerea aripii angelice, apa de la Casa Bunătăţii avea proprietăţi tămăduitoare şi aducea mângâiere oamenilor care tânjeau după milostivirea lui Dumnezeu, aşteptând mântuirea.
Aici, în pridvorul scăldătorii, aproape de intrarea în incinta Templului, se adunase „mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei” (v. 3). Printre ei se află şi slăbănogul care boleşte de treizeci şi opt de ani. Aşteaptă şi el, ca întreaga mulţime, minunea săvârşită de Înger şi nădăjduieşte că, odată şi odată, se va întâmpla să „aibă şi el om“ care să-l „arunce în scăldătoare” (v. 7). Toţi ochii sunt aţintiţi asupra apei. Din moment în moment trebuie ca ea să se tulbure. Fiecare din cei prezenţi caută să găsească un loc mai prielnic plonjării în apa milostivirii divine, care să-i dea şansa vindecării, a salvării din ghearele nemiloase ale bolii şi ale neputinţei. Toţi muşchii, atâţia câţi mai sunt, se află încordaţi la maximum: această şansă nu trebuie nicidecum ratată.
Ziditorul apei vine la Vitezda
În mijlocul acestei mulţimi de oameni suferinzi şi neputincioşi, cu toţii atenţi la apa din bazinele Vitezdei, Îşi face însă apariţia Cel ce a creat această apă, ca şi pietrele scăldătorii, şi aerul pe care toţi îl respiră, Cel ce a întocmit fiecare atom din fiinţa tuturor acestor oameni dornici de tămăduire, Care a făcut din nimic planetele şi meteoriţii, stelele şi miliardele de galaxii. Este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul, art. 2), Logosul divin Care a semănat raţiunile dumnezeieşti în tot universul, Care păstrează în bună rânduială întregul cosmos. Dar nimeni nu-L observă, pentru că toţi au ochi doar pentru apa care urmează să se tulbure. Nimeni nu-L recunoaşte. Deşi întreaga mulţime intuieşte în mişcarea acvatică prezenţa unei aripi de Înger nevăzut, niciunul dintre cei prezenţi nu bănuieşte că în mijlocul lor, umăr la umăr cu ei, se află Atotputernicul Dumnezeu, Care poate tămădui orice boală şi orice neputinţă şi poate îndepărta orice neajuns. Iată împlinindu-se angoasa veche de când lumea că, într-o zi, s-ar putea să te întâlnești cu Dumnezeu faţă în faţă şi nici măcar să nu-L observi. Iar aceasta nu pentru că este atât de mic, încât nu Se poate vedea cu ochiul liber sau pentru că ar fi atât de mare, încât nu-L poţi cuprinde cu privirea. Iată-L întrupat, iată-L înomenit, iată-L stând în faţa omului pe care El însuşi l-a creat, dar care Îl priveşte ca pe un străin, fără a-L recunoaşte deloc.
Este un coşmar: creatura nu-şi mai cunoaşte Creatorul. Însetatul stă să moară de sete lângă Izvorul de apă vie, pentru că nu are ochi să-L mai vadă. De fapt, boala de care suferă slăbănogul nu este dizabilitatea fizică pe care o reclamă. Acest om, bolnav de treizeci şi opt de ani şi, împreună cu el, întreaga mulţime adunată în pridvoarele scăldătorii Vitezda, suferă de o gravă boală a vederii – suferă de cecitate duhovnicească.
Cu toate acestea, Hristos îl vindecă pe sărmanul slăbănog, poruncindu-i: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (v. 8). Omul ascultă porunca şi o împlineşte. Se ridică, îşi ia patul şi începe să meargă. Este uluit de ceea ce i se întâmplă şi, deşi încă nu s-a dumirit cine este Acela care l-a tămăduit (v. 13), numindu-L simplu „Cel ce m-a făcut sănătos” (v. 11), nu se dă înapoi să facă exact ceea ce i-a zis Tămăduitorul, deşi faptul de a strânge patul în zi de Sabat îi scandalizează pe „iudeii” care văd în el o încălcare a poruncii de a respecta ziua de odihnă (v. 10). După ce-L va reîntâlni pe Binefăcătorul său în incinta Templului şi-L va recunoaşte, slăbănogul va mărturisi înaintea tuturor „că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (v. 15). Omul identifică Izvorul binelui ce s-a petrecut cu el şi devine un mărturisitor al Acestuia. Ochii lui s-au deschis. Poate nu ştie să articuleze meşteşugit mărturisirea sa, dar ştie de unde vin „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”. Ştie Cine l-a tămăduit.
Însă, în timp ce fostul slăbănog, care zăcuse sub unul dintre cele cinci portice ale bazinelor Vitezdei, odată vindecat, începe să se dumirească, mărturisindu-L pe Iisus ca Binefăcătorul său, reacţia concetăţenilor săi (incluzând aici, cel mai probabil, şi pe tovarăşii săi de suferinţă şi de speranţă), pe care Sfântul Apostol Ioan îi numeşte generic „iudeii” (v. 10), îţi taie pur şi simplu răsuflarea. În mijlocul mulţimii de suferinzi care „aştepta mişcarea apei” (v. 3) vine Tămăduitorul, Cel ce are puterea de a reda tuturor sănătatea mult dorită. Cu toate acestea, în loc să jubileze şi să alerge să-L caute pe Marele Vindecător, „iudeii” sunt preocupaţi să-i atragă atenţia slăbănogului tămăduit că „este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul” (v. 10).
Dumnezeu vindecă omul oricând vrea
În Casa Îndurării s-a petrecut un sacrilegiu: Dumnezeu, Dătătorul Legii, Care este El însuşi Legea, S-a îndurat şi a venit să-l tămăduiască pe om, primitorul Legii. Dar acesta acuză acum Legea de încălcare a Legii, întrucât Acesta se sustrage interpretării lui proprii. Mai mult decât toţi ceilalţi evanghelişti, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan insistă în Evanghelia sa asupra dimensiunii polemice, anticărturăreşti şi antifariseice, a lucrării taumaturgice a Mântuitorului şi asupra absurdului acestei situaţii, în care Dumnezeu este tras la răspundere de omul pe care El l-a creat şi vrea să-l mântuiască.
Poate tocmai din acest motiv Hristos îl alege, din toată această mulţime de suferinzi („bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi” – v. 3), tocmai pe acest slăbănog spre a-l tămădui, ştiind prea bine că era singurul capabil să primească darul pe care urma să i-l facă. Slăbănogul primeşte plin de bucurie atât darul însănătoşirii pe care i-l face Iisus, cât şi porunca Mântuitorului de a-şi lua patul şi a umbla, împlinind-o întocmai. Primind, el Îl recunoaşte şi Îl mărturiseşte pe Binefăcătorul său: „Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (v. 15). Până la urmă, mântuirea fiecăruia dintre noi nu este primordial o chestiune de strădanie şi de nevoinţă supraomenească, de observare plină de acrivie a unei normativităţi morale, ci are de a face, înainte de toate, cu împroprierea şi cultivarea de către noi a acestei capacităţi de a primi darurile pe care Dumnezeu ni le face. Este arta de a primi şi de a mulţumi pentru darurile primite.
Paradigma desăvârşită a acestei arte este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. În cadrul ei, aducem lui Dumnezeu jertfă nesângeroasă, ştiind prea bine că, în definitiv, tot ceea ce avem şi aducem este primit de la El: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Dar, aducându-I lui Dumnezeu ceea ce am primit de la El, Îi mulţumim pentru toate. Miezul Sfintei Liturghii este Sfânta Euharistie, prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului şi împărtăşirea cu ele. Or, cuvântul „euharistie” înseamnă în limba greacă „mulţumire”. Venim la Biserică pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile pe care El ni le-a făcut. Expresia deplină a acestui fapt este rugăciunea euharistică (anaforaua liturgică), în care Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate: pentru faptul că le-a adus pe toate din nefiinţă la fiinţă, că ne-a creat şi, în ciuda căderii noastre în păcat, a continuat să aibă grijă de noi şi să pronieze lumea; pentru că, la plinirea vremii, a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut să Se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi să ne mântuiască; pentru că, după moartea, Învierea şi Înălţarea la ceruri a Domnului nu ne-a lăsat singuri, ci a trimis pe Duhul Sfânt Mângâietorul să ne călăuzească şi să ne sfinţească pe noi şi lumea toată; pentru că va reveni la sfârşitul lumii acesteia să judece viii şi morţii şi să instaureze Împărăţia cea veşnică a Cerurilor.
Viaţa creştină este astfel arta de a fi recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care ni le-a făcut şi continuă neîncetat să le facă. Ea îşi găseşte expresia în sesizarea, respectiv în recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în mărturisirea Lui ca Binefăcător al nostru şi în împlinirea poruncilor Lui, aşa cum face slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Dar această împlinire a poruncilor nu este o corvoadă virtuoasă, aşa cum tindem deseori să credem în mod eronat. Aceasta era accepţia fariseică a „iudeilor” preocupaţi nu să celebreze şi să-L proslăvească pe Dumnezeu în bucuria vieţii, a eliberării şi a iertării păcatelor noastre de către El, ci să aibă în vedere cu acrivie o Lege decuplată de Izvorul ei divin. E cum se poate mai rău: nici tu nu trăieşti, nici pe altul nu-l laşi să trăiască.
Împlinirea Legii înseamnă celebrarea bunătăţii
Împlinirea poruncilor este, în definitiv, celebrare a bunătăţii (ebr. hesed), milostivirii şi îndurării lui Dumnezeu, este semn al eliberării noastre din robia păcatului şi a jugului celui uşor de purtat al lui Hristos, este jubilare pentru binele pe care Dumnezeu l-a făcut cu noi, este bucurie a Învierii. Lucrarea poruncilor divine se face din har, din bucuria şi recunoştinţa pentru binele şi pentru darurile pe care le-am primit de la Bunul Dumnezeu, fiind o formă de mărturisire a lui Dumnezeu. Îndreptarea succede iertării. Viaţa morală izvorăşte din eliberarea pe care o aduc în viaţa noastră iertarea păcatelor şi restaurarea firii noastre bolnave. De aceea, întâlnindu-l în incinta Templului, Mântuitorul îi spune slăbănogului pe care îl vindecase: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (v. 14).
Poate că, întâlnindu-L, nu L-am recunoscut numaidecât pe Dumnezeu şi ne-am dumirit doar într-un târziu, când Se făcuse nevăzut, lăsând în inimile noastre dorul după El. Poate că bucuria întâlnirii cu Bunul Dumnezeu se va fi estompat în hăţişul vieţii cotidiene, iar faptul de a fi păcătuit din nou ne va fi descurajat amarnic. Cu toate acestea, disponibilitatea de a primi binefacerile lui Dumnezeu, rememorarea (anamneza) acestora şi faptul de a-I aduce mulţumire pentru toate, însoţite de perspectiva mereu reînnoită a iertării în Sfânta Taină a Pocăinţei şi a Împărtăşirii euharistice cu Hristos sunt tot atâtea oportunităţi ce ne sunt oferite în Biserică pentru a pune un nou început vieţii noastre, aşa cum o va fi făcut slăbănogul după aproape o viaţă petrecută în jugul suferinţei la scăldătoarea Vitezdei de lângă templul din Ierusalim. Dumnezeu să ne înţelepţească pe toţi ca, precum acesta, să primim în inimile noastre bucuria binefacerilor lui Dumnezeu şi, astfel, să-I slujim mulţumindu-I Binefăcătorului nostru ceresc împlinind cu inimă uşoară poruncile Sale dătătoare de viaţă.
Pr. dr. Ion Picu Ocoleanu
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării slăbănogului de la Vitezda
Formalism răutăcios și râvnă fără pricepere
Pelerinajul Părintelui Cleopa la Scăldătoarea Oilor (Vitezda)
