Odată un tânăr a vizitat un pustnic. Voia să învețe și să întrebe multe lucruri. L-a uimit însă tăcerea pustnicului și lipsa de dispoziție de a continua discuția deșartă.
Tânărul, iritat fiind, l-a întrebat mai mult ca să ispitească:
– Gheronda, cu adevărat, ce ați învățat de la viață în atâți ani de tăcere?
Starețul, fără să răspundă, a aruncat găleata într-o fântână și a ridicat-o cât de repede a putut.
– Privește în fântână, a spus tânărului, și spune-mi ce vezi!
Tânărul a privit cu atenție și a spus:
– Din nefericire, nu pot să văd nimic.
După câteva clipe de tăcere, pustnicul i-a spus din nou:
– Ia privește din nou și spune ce vezi!
Tânărul, privind din nou fără tragere de inimă, a spus:
– Văd acum fața mea oglindindu-se în apă, ca și cum aș avea în fața mea oglinda de acasă.
Pustnicul, fără să-și oprească metanierul său, i-a spus:
– Ai văzut? Când am aruncat găleata în fântână ca să scot apă, aceea s-a tulburat. Acum când s-a limpezit, poți să-ți vezi chipul. Aceasta este experiența tăcerii: omul se vede pe sine!
Tânărul, după ce a cerut cu smerenie binecuvântarea pustnicului, s-a întors în lumea cea plină de zarvă, dar de data aceasta foarte problematizat.
