– Părinte, de multe ori oamenii, văzându-ne că purtăm rasă, ne spun durerea lor, problemele lor, chiar ni se mărturisesc. Care trebuie să fie oare atitudinea noastră faţă de ei?
– La început, atunci când vi se adresează vouă pentru vreo problemă de-a lor, să-i întrebaţi: „Aveţi duhovnic?”. Şi eu, oamenilor care vin acolo la Colibă să mă întrebe în vreo problemă, le spun: „Eu nu sunt duhovnic. Să mergeţi la duhovnicul vostru şi să faceţi orice vă va spune el”. Oamenii trebuie să se pocăiască, să aibă un duhovnic şi să se spovedească, ca să se taie drepturile diavolului. Sunt de acord ca o călugăriţă să asculte o dată vreo oarecare femeie îndurerată, care are o problemă, iar după aceea s-o trimită la duhovnic. Însă nu sunt de acord să continue să discute cu ea. Iar când o femeie nu se foloseşte de duhovnicul ei sau nu a mers niciodată să se spovedească sau se află într-o stare de deznădejde, să o asculte o dată, iar după aceea să o trimită la duhovnic şi să-i spună că şi ea se va ruga pentru dânsa.
Afară de faptul că monahia nu are obligaţia să-i ajute în felul acesta, adică ascultând mereu problemele lor, oamenii nu se ajută aşa. Pentru că omul suferă trei feluri de schimbări: de la sine, de la alţii şi de la diavolul. Vin aici, află o mângâiere omenească, dar de îndată ce pleacă de la mănăstire şi se duc acasă, se întorc iarăşi la ale lor şi încep aceleaşi probleme. Atât femeile, cât şi bărbaţii să meargă la duhovnicul lor. Nu este corect să-şi spună problemele lor călugăriţelor. Pentru că după aceea îşi spun: „Le-am spus pe toate. Sunt în regulă”. Astfel, îşi odihnesc în mod fals gândul lor şi nu se mai duc apoi la duhovnic. Iar aceasta este tot o măiestrie a diavolului, ca aceia să nu se spovedească.
Trebuie să înţelegeţi care este misiunea voastră ca monahii şi să nu mergeţi să faceţi, chipurile, misiune, deoarece procedând astfel, dovediţi că nu v-aţi înţeles misiunea călugărească. Ca monahi avem obligaţia să facem rugăciune pentru problemele celorlalţi, dar nu suntem obligaţi să ne preocupăm de problemele lor. Duhovnicul este cel care are obligaţia şi responsabilitatea aceasta. Dacă oamenii discută cu voi, vă încarcă pe voi cu responsabilitatea. Duhovnicul însă poate să-i urmărească de aproape şi să le dea soluţii la problemele lor. Adică este nevoie de treabă. Iar treaba aceasta nu este a monahilor. De la voi se cere numai rugăciune. Pot însă să trimită o scrisoare cu un pomelnic în care să fie scrise numele lor, ca să facem vreun şirag de rugăciuni.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
