S-a născut în satul Rizovuni din regiunea Preveza, în 1927. A fost geamănă cu o altă soră, care însă nu a trăit. Mama ei, Fotini, a plecat şi ea foarte devreme în Ceruri, căzând dintr-un măslin, atunci când pruncul ei avea doar patruzeci de zile. Tatăl ei s-a recăsătorit, dobândind alţi trei copii.
Vaia o respecta pe mama ei cea vitregă. Ca una ce era sora mai mare, se îngrijea de toate. Era ca o mamă şi alerga pretutindeni; la capre, pe munte, mergea desculţă, la câmp ca să sape, la pădure ca să taie şi să care lemne… Era o fetiţă bine legată şi atât de mărinimoasă şi de harnică, încât alerga prima la toate treburile.
S-a căsătorit de foarte tânără şi în 1947 a născut primul ei copil. În total a dobândit şase copii. Era o femeie energică şi mereu bucuroasă, încât toţi cei din sat se minunau de ea.
Odată unul din copiii ei s-a îmbolnăvit grav. Medicii nu l-au putut ajuta cu nimic. Ca mamă suferea mult pentru copilul ei şi era gata să şi jertfească şi viaţa. Lua copilul în spate şi urca cu el pe munţi, ducându-l pe la mănăstiri şi biserici, pentru a-l tămădui.
Trăind zilnic cu această suferinţă, odată a văzut în vis o femeie care i-a spus:
– Să iei copilul şi nişte haine curate şi să vii în casa mea. Acolo vei coborî multe trepte ca să ajungi la izvorul de agheasmă; vei spăla copilul, îl vei schimba, vei aduce un preot să săvârşească Sfânta Liturghie şi copilul se va face bine.
În ziua următoare a povestit visul soţului ei, care însă a repezit-o şi a certat-o, spunându-i să nu creadă în vise şi în vedenii. Vaia însă nu avea linişte. A întrebat şi în cele din urmă a aflat că există o astfel de biserică în satul învecinat Komiţiades Ambelia. Într-adevăr, acolo se păstrează o bisericuţă a Sfintei Parascheva, un monument din secolul al X-lea. În spatele bisericuţei există o peşteră mare înăuntrul căreia o scară cu multe trepte conduce la un izvor de agheasmă al Sfintei Parascheva care curge ca un râu. De îndată ce a aflat, a luat copilul şi a urcat pe muntele Sfintei Parascheva. Acolo a găsit peştera, scările şi izvorul de agheasmă, aşa cum le văzuse în vis. A spălat copilul cu agheasmă, s a săvârşit Sfânta Liturghie în bisericuţă şi copilul s-a făcut bine.
Dar sănătatea ei de fier avea să se ruineze foarte repede. Odată s-a dus la cişmea ca să spele ceva şi a leşinat. De atunci a început să leşine des şi viaţa ei a devenit o mucenicie. Leşina acasă, în biserică, pe câmp, pe drum. Îşi pierdea cu desăvârşire simţurile, cădea, iar după puţin timp îşi revenea. Sufereau şi copiii ei atunci când o vedeau leşinând şi plângeau deasupra ei, crezând că moare. Însă ea îşi dădea seama întotdeauna când avea să leşine şi de aceea îi înştiinţa de mai înainte, îi liniştea şi le spunea:
– Mi se va face rău, dar voi să nu vă temeţi! Să mă lăsaţi aşa, că îmi voi reveni eu.
Ce se întâmpla cu ea? Mătuşa ei, care a crescut-o de mică, punea aceasta pe seama foamei. Trăia într-atâta sărăcie şi foame, încât pentru oamenii de astăzi este de necrezut. Familia ei era cea mai săracă din sat, iar pe ea o numeau „ftohovaia”, adică „Vaia cea săracă”.
Însă la această mucenicie a ei s-a adăugat şi o altă mucenicie sufletească, pricinuită de oameni, care era mult mai cumplită. Unii săteni, plini de răutate, „au adăugat la durerea rănilor ei” , adică au căutat să o socoată nebună şi să o închidă la spitalul de nebuni din Kerkira.
Alţi săteni o evitau, de parcă ar fi fost leproasă, iar de copiii ei îşi băteau joc. Numai cel care a trăit aşa ceva poate înţelege ce înseamnă toate acestea pentru un suflet sensibil de copil şi cât de nesuferită este durerea pentru o inimă de mamă, care suferea mai mult pentru copiii ei decât pentru ea însăşi.
Dar Vaia era un om al lui Dumnezeu şi rezista. A ridicat această cruce pe care i-a dat-o Domnul cu multă credinţă, răbdare şi smerenie. Niciodată nu a cârtit, niciodată nu s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Ca un om ce era, uneori se încovoia sub sarcina durerilor şi plângea; se amăra mai ales când unii prin comportarea lor o înjoseau şi căutau să-i facă rău. Dar Bunul Dumnezeu, Care este Dumnezeul celor dispreţuiţi, al celor nedreptăţiţi şi îndureraţi, niciodată nu a părăsit-o. O ocrotea întotdeauna, îi dădea putere şi curaj ca să reziste în faţa noilor încercări.
Seara aprindea candela înaintea icoanelor şi după ce îl punea pe fiul ei cel mic să şi facă cruce, îl pregătea să se culce, îl mângâia cu gingăşie de mamă şi îl săruta, urându-i „noapte bună”. Apoi mergea în faţa icoanelor şi îşi făcea rugăciunea.
„Îţi mulţumesc, Hristoase al meu, Stăpânul meu! Slăvit să fie numele Tău. Maica Domnului păzeşte pe copiii mei şi pe toată lumea”.
La sfârşit scotea şi un suspin „Oh, Măicuţa mea!”. Apoi începea să facă metanii, după care îşi pleca capul şoptind celelalte rugăciuni ale ei negrăite.
La biserică mergea în toate Duminicile şi sărbătorile şi ţinea toate posturile cu multă stricteţe. Când preotul citea Evanghelia înaintea Sfintelor Uşi, ea îngenunchea sub Evanghelie şi punea epitrahilul preotului pe capul ei. Când se termina citirea Evangheliei, săruta epitrahilul, Evanghelia şi mâna preotului cu multă evlavie.
Deoarece leşina adeseori şi în biserică, unele femei îi spuneau să nu mai vină la slujbe, pentru că o îneca, aşa cum spuneau ele, fumul de la lumânări şi de la tămâie. Dar ea le răspundea:
Pe mine chiar de mă veţi omorî, nimeni însă nu poate să mă scoată din casa lui Dumnezeu. Voi veni, chiar de ar fi să mor.
Dar încercările lui Iov nu se terminaseră încă pentru Vaia. „Că pe carele iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul pe carele primeşte” .
Într-o zi, la şcoală, unul din copiii ei s-a jucat cu o minge murdară şi s-a murdărit. Când s-a întors acasă, nu a spus aceasta mamei sale ca să-l spele, ci seara s-a culcat împreună cu ceilalţi copii, iar dimineaţă când s-a trezit, toţi copiii ei aveau bube în cap. Mama lor, de îndată ce i-a văzut, a avut din pricina supărării un şoc nervos puternic. S-a supărat atât de tare, încât nu a mai rezistat şi s-a îmbolnăvit din nou. Pentru aceasta au trimis-o la spital. În cele din urmă pe copiii ei i-au trimis la un spital din Atena, unde s-au vindecat, dar când s-au întors în sat, fiindcă erau aproape cheli, toţi îi ocoleau, până şi rudele. Le era frică să nu se molipsească. Nimeni nu i-a primit pe aceşti copii în casa sa, în afară de o vară de a ei (mama lui Toma Hristia), care i-a luat şi i-a îngrijit cu dragoste până a venit mama lor.
Însă o nouă furtună a venit peste ea. Se născuse şi al patrulea copil al ei, Eleniţa. Fetiţa avea aproape doi ani. Mama ei lipsea, fiind din nou bolnavă în spital. Fotini, sora cea mai mare, care să fi avut şi ea cinci şase ani, îndeplinea datoria de mamă, de gospodină şi purta grijă şi de cea mică. Aceasta se afla în leagăn şi deşi Fotini o legăna, ea însă plângea mereu. În cele din urmă s-a oprit din plâns şi Fotini a crezut că a adormit. Mai târziu a venit naşa Eleniţei ca să vadă ce face. S-a uitat la ea, a luat-o în braţe, dar cea mică deja murise. A plecat la Ceruri ca un Îngeraş.
După ce au îngropat-o, soţul ei a mers ca să o ia pe Vaia de la Igumeniţa. A mers pe jos la spital şi tot pe jos s-au întors în sat, străbătând zile întregi munţi şi văi. La spital o îngrijiseră bine pe Vaia; a mâncat puţin mai bine şi s-a mai întremat. Cunoscuţii ei spuneau că atunci când s-a întors în sat, era foarte frumoasă. Ea însă căuta neliniştită s o vadă pe Eleniţa. Soţul ei încerca să-i ascundă vestea cea tristă, spunându-i că Eleniţa se afla la bunicii ei, în Filipiada. În cele din urmă a aflat adevărul şi a spus:
Aşadar, s-a adeverit visul pe care l-am avut, în care am văzut că fiica mea a murit. Iar voi m-aţi înşelat…
Plângea mereu nemângâiată pentru moartea fetiţei. Atunci toţi îi spuneau:
– Ajunge, au trecut atâţia ani.
Dar ea răspundea:
– Mama niciodată nu şi uită copilul, oricâţi ani ar trece.
În ciuda atâtor furtuni puternice prin care a trecut, niciodată nu a vrut să-şi arate durerea, ci ascundea înlăuntrul ei crucea grea pe care o purta. Nu voia să fie compătimită sau mângâiată. De aceea şi participa la toate bucuriile şi întristările tuturor celor din sat. La nunţi mergea prima aducându-şi darul ei. Când îi spuneau:
– De ce duci dar, fiindcă tu eşti o femeie săracă? Pe tine nimeni nu te va judeca dacă n-o să aduci dar.
Vaia la vârsta de treizeci şi cinci de ani
Ea însă le răspundea:
– Sărăcia, sărăcie şi nunta, nuntă. Aceasta este o datorie. Chiar dacă nu voi avea ce să mănânc, darul meu tot îl voi duce şi tot voi merge să îi felicit pe miri.
Nu numai că mergea la nuntă, dar se şi bucura cu cei aflaţi acolo şi toţi se minunau cum putea o femeie cu atâtea suferinţe să găsească puterea de a se birui pe ea însăşi.
De asemenea, îi plăceau mult serbările care se făceau la şcoală. Mergea cu multă bucurie să-i asculte pe copiii care recitau poezii la sărbătorile naţionale, jucau piese de teatru şi cântau. Însă întreg sufletul şi toată inima ei erau dăruite Bisericii, sărbătorilor şi hramurilor bisericuţelor din afara satului: mergea la Biserica Maicii Domnului de la Kastri, a Sfintei Marina, a Sfintei Paraschevi, a Sfintei Sofia, a Proorocului Ilie, a Maicii Domnului de la Lapovu, a Sfântului Dimitrie de la Filipiada şi la altele. Însă cel mai mult strălucea de bucurie de Naşterea Domnului, sărbătoarea fiului ei, şi în Săptămâna Mare, când începea să facă pregătirile pentru Sfintele Paşti.
În fiecare an îl trimitea pe fiul ei cel mic să taie trandafiri roşii, pentru a-i duce la Epitaf în Vinerea cea Mare. Odată, mergând spre biserică, fiul ei, din naivitate, a mirosit trandafirii culeşi. Atunci mama lui i-a dat vreo două peste mâini spunându-i:
– Nu-i mirosi, copilul meu! Nu este cuviincios. Trandafirii îi vom duce lui Hristos şi trebuie să fie nemirosiţi, fără prihană. Aruncă-i repede şi aleargă să tai alţii!
Şi la Epitaf, dacă nu treceau copiii ei cruciş de trei ori pe sub masa pe care era aşezat, nu-i lăsa să iasă din biserică.
Era o mamă foarte iubitoare şi gingaşă, fiindcă o duruse mult pentru copiii ei. Pentru ei se lipsea de toate, numai voia să-i aibă lângă ea.
Jertfirea ei de sine era mare. Când o duceau la spital, stătea puţin, dar de îndată ce îşi mai revenea şi se simţea mai bine, nimeni nu o mai putea ţine acolo, nici medicii, nici asistentele medicale.
– Trebuie să plec, spunea ea, trebuie să merg la copiii mei, căci au nevoie de mine.
Pleca şi venea pe jos de la Filipiada. Ajungea noaptea, bătea în poartă ca să-i deschidă şi uneori se speriau crezând că e o stafie.
Acolo însă unde s-a depăşit cu desăvârşire pe ea însăşi a fost grija pentru fetele ei. Îşi presimţea moartea şi de aceea trăia zi şi noapte cu pomenirea morţii. Voia ca mai înainte de a muri să rânduiască zestrea fetelor ei.
– Când voi închide ochii, spunea ea, vreau ca copiii Vaiei să aibă de toate, să nu le lipsească nimic.
Avea multă mărinimie şi multă sensibilitate în ceea ce priveşte îndatoririle ei. Astfel, cu această preocupare şi grijă, s-a osândit pe sine să nu mănânce, pentru a putea face puţine economii pentru copiii ei. Bolnavă fiind, primea o mică pensie, dar de îndată ce o lua, mergea îndată şi cumpăra aţă. Stătea apoi ore întregi şi lucra la războiul de ţesut pentru a ţese zestrea fiicelor ei. Dar la această muncă, chiar şi sătul de ar fi cineva, nu rezistă mult. Mâinile ei lucrau neîncetat. Când mergea pe drum la câmp, ţinea în mâini andrelele şi împletea în acelaşi timp şi vreo flanelă sau torcea cu furca.
Deşi era foarte săracă, avea o inimă foarte bună şi îi plăcea să dea milostenii cât de multe putea. Întotdeauna din tot ceea ce avea oprea o parte şi o trimitea la diferite familii, chiar dacă ea avea nevoie mai mare decât ele. Mai jos de Mănăstirea de la Kastri aveau un ogor mic, unde sădeau toate legumele de vară. Mergea timp de o oră cu calul ca să le ude. Când aduna roadele, până să le aducă acasă, pe cele mai multe dintre ele le dădea milostenie. Era neştiutoare de carte, dar învăţa prin faptă şi încerca să le transmită copiilor ei dragostea de milostenie. Odată, o capră de a lor s a sugrumat pe când păştea pe nişte stânci. Un vecin de al lor a înjunghiat capra, până să apuce să moară. Atunci Vaia a luat aproape jumătate din carnea caprei, a pus o într-un sac şi a mers la o vară a soţului ei. Această femeie adeseori o provoca şi o amăra prin purtarea ei, deoarece voia să se amestece în familia ei. Când a văzut fapta ei, femeia s-a emoţionat şi şi-a schimbat purtarea.
Pe toţi cei din sat îi iubea şi obişnuia să salute ea mai întâi, ca şi cum ar fi fost mai mică.
Purta mereu haine negre încă de la vârsta de treizeci de ani. Avea o nobleţe plină de dulceaţă, respect pentru ceilalţi şi evlavie pentru cele dumnezeieşti.
În ultima parte a vieţii a suferit de leucemie. Adeseori vomita. Tot ce mânca dădea afară şi pântecele ei se umfla. Se pare că aceasta era boala care o chinuia de ani de zile şi din această pricină simţea o mare slăbiciune în trupul ei. Au trimis-o mai întâi la Spitalul „Sfânta Olga” din Nea Ionia, apoi a fost inter-nată în Spitalul „Sfântul Sava” din Atena. Medicii i-au spus ca la fiecare şase luni să meargă să facă analize, să mănânce bine, să se odihnească şi să nu se mâhnească. Însă de îndată ce se întorcea acasă, se apuca de treburile casei, îngrijea animalele, mergea la câmp, la semănat, la secerat, făcea curăţenie în casă. Boala ei însă lucra încet încet şi o slăbea tot mai mult.
În afara multelor boli şi suferinţe pe care le avea, Vaia era războită şi de diavolul. Într o zi, pe la amiază, l-a văzut în chip real pe diavol cum voia să o arunce de pe cal, dar Maica Domnului, pe care ea a chemat-o în ajutor, a ocrotit-o. Acolo, în împrejurimi se afla o bisericuţă a Maicii Domnului „Milostiva”. De aceea în toată viaţa ei, când trecea pe acolo, descăleca de pe cal şi mergea din recunoştinţă să aprindă candelele şi să-i mulţumească Maicii Domnului.
Ultima oară când a mers la Maica Domnului de la Kastri a fost pe 15 august. După Vecernie l-a prins de mână pe fiul ei şi l-a întrebat:
– Ia spune-mi, copilul meu, toate acestea, care sunt zugrăvite sus pe pereţi le-au pătimit Sfinţii? Cât de multe mucenicii şi chinuri!
Privea la muceniciile Sfinţilor zugrăvite pe pereţi, îşi făcea Cruce şi spunea aşa cum obişnuia:
– Mare eşti, Doamne!… Mare eşti, Doamne!… Am păcătuit, Hristoase al meu!
Cine ştie ce simţea sufletul ei! Suferea pentru ei deoarece întreaga ei viaţă era tot o mucenicie continuă.
După o jumătate de an a intrat şi ea în ultimul stadiu al muceniciei ei. Vomita din ce în ce mai des, până ce a ajuns slabă ca o aşchie. Într o zi de martie l-au chemat pe taximetristul satului, Takis Milionis, un om cu suflet compătimitor, să o ducă la un spital din Atena. Atunci Vaia a început să privească în jur, de parcă le ar fi văzut pe toate pentru ultima oară, şi a spus:
– Oare mă voi întoarce vie?
Mai degrabă îşi dădea singură curaj, deoarece ştia bine că avea să plece în Ceruri. De aceea, cu mult timp înainte a trecut şi şi-a luat rămas bun de la rudele ei.
În Atena, unde a dus-o taximetristul, fiind singură şi neînsoţită de nimeni, a întâlnit iarăşi lipsă de com-pătimire, însă acum pentru ultima oară. Nici-o casă a vreunei rude nu şi-a deschis uşa ca să o primească pentru puţin, ca să se încălzească sufletul mult pătimitoarei Vaia. Taximetristul a dus-o din bunătate, din propria sa iniţiativă, la Spitalul Popular. Acolo, străină între străini, au pus-o într-un hol pe o targă cu rotile. Atunci a fost înştiinţat fiul ei, iar acesta s-a dus la spital să o vadă. Medicul i-a spus că trebuie să-i facă operaţie şi i-a cerut 50.000 drahme. Suma era foarte mare şi nu aveau de unde să dea atâţia bani, şi astfel operaţia nu s-a făcut. Vaia a mai trăit o săptămână, iar apoi a murit. A lăsat acolo mult chinuitul ei trup, în timp ce sufletul ei s-a înaripat şi a zburat la Ceruri, purtând cununa credinţei, a smereniei şi a răbdării. Pentru ea nu mai exista acum durere, întristare şi suspinare, care au fost însoţitoarele ei cele mai iubite în toată viaţa. A adormit la 10 martie 1974, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani.
Înmormântarea ei s-a făcut în sat. Toate inimile s-au îndurerat pentru cea mai săracă, cea mai chinuită şi cea mai iubită femeie din sat. Nimeni nu avea nici cea mai mică nemulţumire faţă de ea.
Preotul satului, care niciodată nu vorbea la înmormântări, a vorbit la înmormântarea Vaiei şi a adus multe laude la adresa ei.
Amintirea ei a rămas neuitată. Timp de mulţi ani femeile din sat, atunci când îi întâlneau pe copiii ei, îi întrebau:
– Ah, copilaşul meu, tu eşti copilul Vaiei? şi plângeau.
Vaia, pe vremea cât era în viaţă, vorbea uneori puţin ciudat şi prezicea unele lucruri care după ani de zile deveneau realitate. Abia atunci când se împlineau îşi aminteau cuvintele ei.
Cu destul timp înainte de moartea ei a presimţit ceva şi de aceea a trecut pe la rudele ei ca să şi ia rămas bun.
– Plec… Voi pleca… Voi merge să mă întâlnesc cu bunica voastră. Ce voiţi să-i spun?
Cu o săptămână înainte de a merge la spitalul din Atena, s-a dus la sora ei, pe care o chema tot Atena. Aceasta aduna măslinele. Atunci Atena a întrebat-o:
– De ce ai făcut atâta osteneală şi ai venit aici la câmp?
Iar ea i-a răspuns:
– Ei, cum să nu vin ca să-mi iau rămas bun de la sora mea? Atena, pentru mine s-a terminat praznicul. Peste o săptămână voi muri.
Când unul din copiii ei era mic, a trecut prin sat un episcop. Aşa cum stăteau în casă şi mâncau, iar copilul se juca puţin mai departe, Vaia s-a ridicat şi a spus:
– Ah, de ar da Dumnezeu ca unul din copiii mei să devină al Său, să fie afierosit Bisericii!
Dorinţa şi binecuvântarea ei au devenit realitate. După câţiva ani acest copil a ales viaţa monahală.
Odată Vaia a spus unei rude de a ei:
– Când vei ieşi la pensie, te vei despărţi.
Şi într-adevăr, s-a despărţit, iar apoi spunea cu uimire că Vaia avea dar de la Dumnezeu.
Unuia dintre copiii ei, care o amărâse mult, deoarece îl şi iubea mult, în durerea ei i-a spus:
– Nu vreau să dai numele meu fiicei tale şi nici numele de Vaia să-l auzi.
Şi într adevăr, acesta nu a dat fiicei sale numele mamei lui, dar şi atunci când a fost chemat la botezul fiicei fratelui său, deodată fiul lui a păţit ceva – l-au cuprins nişte fierbinţeli, nişte frisoane –, l-au scos afară şi l-au dus la medic. Când s-a întors, Taina Botezului se terminase, şi astfel nu a auzit când s-a rostit numele de „Vaia” pe care l-au dat fetiţei. Atunci şi-a amintit de prezicerea mamei sale.
Dumnezeu să odihnească sufletul mult pătimitoarei Vaia întru Împărăţia Sa, dăruindu-i, în locul necazurilor trecătoare pe care le-a suferit, viaţa veşnică! Amin.
Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.
