Preot Ioan Istrati
Am o bătrânică foarte simpatică pe care o împărtășesc acasă. O dor picioarele tare și nu poate veni la slujbă. Dar când era mai tânără, era nelipsită de la Biserică.
Se scoală dis de dimineață pe la patru și face niște gogoșele mici sferice peste care picură miere de salcâm. Când vin eu, gogoșile stau în cuptor deasupra focului și mă așteaptă. I-am dus un pachet de Crăciun cu făina, ulei, mălai, orez și zahăr.
O spovedesc și o împărtășesc cu Hristos Împăratul veacurilor. Când să iau păhărelul de vin pe care l-a pregătit, de sub un șervet țâșnesc doi gândaci mari, cât degetul meu mic. Tresar nervos și mă retrag de arătările alea.
Da` băbuța îmi zice:
– Νu vă speriați, părinte. Ăia doi sunt gândacii mei preferați. Îi cheamă Vasile și Toma. Vasile e mai îndrăzneț. Mănâncă mult. Toma e mai discret.
Mă prăpădeam de râs.
– Și de ce i-ai numit așa, mamaie?
– Ehei, după doi băieți care îmi plăceau mie la tinerețe. Unul Vasile tot umbla să mă pupe. Toma era ca o fată mare, tot rușinos. Au murit amandoi de douăzeci de ani.
Mă minunez de umorul și inteligența bătrânicii.
– Ei sunt tot ce mai am. Și mâța asta chioară.
Gândacii nu plecaseră. Se ascunseseră după o farfurie. Așteptau și ei gogoși.
Am binecuvântat-o pe bătrână. Am lăsat-o cu mâța, cu gândacii, cu gogoșile și cu rugăciunile ei.
Spre acolo ne îndreptăm toți.
