– Părinte, am citit că în războiul cu italienii, grecii mai întâi încercau să strice fortificaţiile vrăjmaşului şi după aceea atacau.
– Şi diavolul face la fel. Adică aşa cum inamicul, înainte de a ataca cu artileria, bombardează fortificaţiile cu aviaţia ca să le distrugă, tot astfel şi diavolul, mai întâi îl bombardează pe om cu gânduri şi apoi îl atacă. Dacă nu strică gândul omului, nu atacă, pentru că omul se apără cu gândul cel bun; este în adăpostul[1] său!
Gândul cel de-a stânga este corp străin şi omul trebuie să se străduiască să-l lepede. Toţi avem puterea să facem nevoinţa aceasta. Nimeni nu este îndreptăţit să spună că este slab şi nu o poate face. Nu este vorba de târnăcop sau baros, ca să nu le poată ridica fiindcă îi tremură mâinile. Nu văd un lucru greu în faptul de a le trece pe toate de-a dreapta. De ce să cercetez, de pildă, capriciul celuilalt? Se poate ca în realitate ceea ce face să nu fie capriciu, ci să facă ca să scadă în ochii celorlalţi.
– Părinte, mă neliniştesc mult, deoarece numai în cele de-a stânga lucrez. Mă nevoiesc, dar nu mă pot întoarce spre cele de-a dreapta.
– Faptul de a-ţi da seama care gânduri nu sunt curate, de a te nelinişti şi de a te nevoi ca să le îndepărtezi, şi aceasta este sporire. Dacă vrei să sporeşti mai mult, atunci când diavolul te atacă cu gânduri de-a stânga şi te trage de partea lui, întoarce volanul cu putere în partea cealaltă şi nu-l lua în seamă. Încearcă să-ţi pui în minte gânduri bune şi pentru surorile tale cele mai mici, dar şi pentru cele mai mari, care fac lucrare lăuntrică fără zgomot, pentru că aghiuţă îţi strică gândul ca să-ţi întârzie sporirea ta duhovnicească. Dacă nu te-ai fi agăţat de gândurile tale, ai fi făcut salturi duhovniceşti. Toată viaţa duhovnicească se întemeiază pe gând. Sporirea în viaţa duhovnicească depinde de gând.
– Părinte, cum voi putea fi ajutată în nevoinţa împotriva gândurilor de-a stânga?
– Prin trezvie şi rugăciune neîncetată. Dacă te afli în trezvie, iei aminte şi-ţi pui în minte gânduri bune. De pildă, vezi un pahar şi te gândeşti la Sfântul Potir, la Cina cea de Taină, la Hristos etc. Iar dacă nu te afli în trezvie, se poate ca mintea ta să meargă la diferite lucruri neduhovniceşti sau chiar şi la cele vrednice de plâns. De aceea încearcă să nu aduni zgura gândurilor, ca după aceea să trebuiască să te lupţi ca să le izgoneşti. Ci rosteşte Rugăciunea lui Iisus şi fii atentă la cuvintele ei. Iar dacă mintea îţi fuge, adun-o din nou şi mereu să faci lucrul acesta. Nu-ţi lăsa mintea să umble aiurea! Pentru că deşi mintea nu s-ar afla totdeauna numai la lucruri urâte, ci şi la cele indiferente, totuşi şi acestea o slăbesc prin răspândire, iar ea se risipeşte. Însă gândurile pricinuite de răspândire sunt mai viclene decât cele rele, deoarece nu ne dăm seama de ele, ca astfel să le alungăm.
– Părinte, gândul îmi spune: „N-ai făcut nicio sporire în atâţia ani de când eşti în mănăstire”.
– Ia să aud, ce altceva îţi mai spune gândul? Precum mi-am dat seama, ascultaţi mult de aghiuţă. Cum vă mai înşeală… De ce credeţi în aghiuţă? De ce vă ameţiţi? Linişteşte-te! Te mâhneşti în zadar şi te chinuieşti fără niciun motiv. Aghiuţă îţi prezintă lucrurile încurcate ca fachirul[2]. Te ameţeşte cu gânduri pesimiste ca să-ţi mănânce timpul şi să te distragă de la rugăciune şi de la atenţia în ascultare. Chiar şi puţin de te-ar ameţi şi te-ar face să nu ai dispoziţie să lupţi împotriva lui, şi tot îi este destul ca să avanseze. Atunci când lucrezi singură, încearcă să ai următorul tipic: psalmodie, doxologie, rugăciune cu mintea sau cu vocea, încât să eviţi şoaptele gândurilor, adică să schimbi subiectul. Dacă diavolul schimbă subiectul, pentru ce să nu-l schimbăm şi noi? V-am spus şi altădată că, în decursul unei discuţii, în clipa în care trebuie să spun cuiva ceea ce îl va ajuta, vine cineva şi întrerupe discuţia sau se face un oarecare zgomot etc., ca să fiu nevoit să mă opresc. Dacă ispititorul face astfel de încurcături, de ce să nu-i facem şi noi lui încurcături? Să fiţi inteligente, să vă bateţi joc de aghiuţă.
– Părinte, mă chinuie întristarea, plictiseala… Sufăr un martiriu.
– Martiriu înainte de martiriu!… Tu ai încredere în tine. Gândurile de-a stânga ţi-au devenit o stare firească, de aceea te chinuieşti. Ai trebuinţă de gânduri de-a dreapta. Trebuie să schimbi maşinile cele viclene ale… fabricii tale în maşini bune. Cea mai bună acţiune a omului este să-şi facă o fabrică de gânduri bune. Atunci chiar şi pe cele rele mintea sa le va face bune. De pildă, dacă pe un om îl vezi ca pe un suflet, ca pe un înger, te sui îngereşte la Cer şi viaţa ta este o prăznuire. Dacă îl vezi trupeşte, atunci te pogori în iad.
– Părinte, uneori atunci când îmi pun în minte un gând bun, peste puţin vine un gând de-a stânga şi mi le strică pe toate. Nu cumva se întâmplă aceasta pentru că nu o fac din inimă?
– Scopul este să o faci din inimă, iar dacă îţi vor veni gânduri de-a stânga, să-ţi spui: „Acestea sunt ale celuilalt. Trebuie să-l alung. Acum am semnat[3]. Gata, s-a terminat!”.
– Părinte, atunci când cu osteneală alung un gând de-a stânga, cum se face că revine chiar dacă s-a încheiat subiectul respectiv?
– Da, subiectul s-a încheiat, însă aghiuţă nu a terminat. Diavolul nu moare niciodată. Spunea un bătrânel: „Câinele fuge dacă îi dai un picior sau două. Diavolul însă nu fuge, ci insistă. Stă şi nu fuge”. Aprind o lumânare pentru Sfinţii Chiliei, ca diavolii să plece, dar ei îmi spun: „Pentru noi ai aprins lumânarea?”. „Bre, întunecaţilor, cum pentru voi? Pentru Sfinţi am aprins-o”. „Da, dar noi te-am silit”, îmi spun ei.
– Părinte, atunci când se întâmplă cuiva ceva neplăcut, iar acela începe să spună: „Dumnezeule, de ce să mi se întâmple şi aceasta?”, omul acesta este ajutat?
– Cum să fie ajutat? Esenţialul este ca omul să le explice pe toate prin gândul cel bun. Numai atunci se foloseşte. Sunt unii care au motor bun, condiţii multe pentru viaţa duhovnicească, dar volanul lor are o direcţie greşită. Dacă îşi îndreaptă însă volanul în direcţia gândurilor bune, înaintează după aceea constant în direcţia corectă.
[1] Săpătură provizorie în pământ.
[2] Pe lângă faptul că fachirul acţionează cu puteri demonice asupra sa însuşi, o face şi asupra fiinţei vii, precum şi asupra materiei neînsufleţite, derutând şi încurcând astfel minţile.
[3] Subînţeles – despărţirea de gândurile vrăjmaşului.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.
