Povestea Inei este trecută prin foc, ca aurul prin topitoare: nici scrumul nu a mai rămas din viaţa ei de dinainte de Hristos. Şi asta pentru că focul Dumnezeirii este nematerialnic, şi mistuie cu totul materia păcatului, lăsând în urmă loc curat şi bine-mirositor, suflet feciorelnic arzând în aşteptarea Mirelui. Trup tânăr, adus ca ardere-de-tot.„Ale Tale dintru ale Tale”.
Să ne rugăm pentru aceşti tineri. într-o zi, ei se vor ruga pentru noi. (A.S.)
Deja mergeam des la biserică, deja începusem să mă spovedesc. începusem să-mi dau seama că eu de fapt, aveam nevoie de un duhovnic, nu de un prieten. Că eu, de fapt, voiam pe cineva care să fie alături de mine, care să mă înţeleagă, care să poată să mă ajute, să mă sprijine, care să poată să mă îndrume. Care să-mi zică ce să fac. La început îmi era frică să nu-mi zică Părintele că trebuie să mă despart de S. B„ dar mi-am dat singură seama că nu am nevoie de el. Dar totuşi ţineam la el şi trăiam o mare frământare lăuntrică. Plus că îl vedeam ca pe ultimul bilet la căsătorie. Căci mă rodea ceea ce am semnat. Ştiam că daca mă despart de el nu mai trebuie să mă încurc cu altul, aşa că tot amânam despărţirea. Şi mă întrebam dacă nu cumva ar îngădui Domnul să fiu cu el, să avem o relaţie creştinească, să ne căsătorim…
M-am tot rugat şi m-am rugat ca Domnul să mi-l îngăduie. Dar apoi am zis: „Doamne, cum vrei Tu”. Şi a doua zi m-am trezit cu gândul că trebuie să ne despărţim. Am avut puterea să-l sun ca să ne întâlnim. Era cu o zi înainte de Bac, dar a venit. I-am spus că s-a terminat. El a zis că recunoaşte că încă nu e pregătit pentru o relaţie cum îi ceream eu. A spus că vrea să-şi trăiască viaţa măcar câţiva ani. Dar a insistat pe ideea că ţine la mine, că n-ar vrea să mă piardă. Că ar vrea să se căsătorească cu mine, dar nu acum. M-a întrebat dacă aş fi dispusă să-l aştept câţiva ani până îşi mai face de cap, iar apoi să reluăm relaţia şi să ne căsătorim. Eu i-am zis cu toată sinceritatea că dinainte de a fi cu el îmi trecuse prin cap să mă duc la mănăstire, şi că poate o să mă duc înainte ca el să fie pregătit de căsătorie. A reacţionat ca un turbat, a spus că dacă mă duc la mănăstire mă caută în toate mănăstirile din ţară şi mă ia cu forţa de acolo.
Noi eram la licee diferite, dar dădeam Bac-ul în acelaşi liceu. Iar după Bac mergeam cu F. şi cu S. B. prin Parcul Mare. La un moment dat am rămas singuri şi iar ne-am strâns în braţe. Apoi iar ne-am dat o întâlnire. Prietenii lui au râs de noi. „Hello, parcă v-aţi despărţit! Ce e cu voi? Şi dacă nu vreţi să vă despărţiţi, cine vă obligă?”.
M-a sunat şi după Bac, dar n-am vrut să mă mai văd cu el. A urmat şi admiterea la facultate şi mama a promis să finanţeze o tabără sau excursie. Şi s-a anunţat la biserică o tabără de lucru la o mănăstire cu ASCOR-ul. Am simţit nevoia să-mi repar relaţia cu Dumnezeu şi am convins-o pe sora mea să mergem.
Tabăra aceea mi-a schimbat viaţa. Noi nu ştiam ce e ASCOR-ul, am picat acolo aşa, ca musca în lapte. Două săptămâni cu vreo o sută douăzeci de studenţi creştini. Rugăciuni, slujbe, muncă, discuţii cu Părintele de la mănăstire. Nu erau certuri, nu înjurături, oamenii erau veseli, plini de viaţă, plini de bunătate, săritori, prietenoşi. Erau ca o familie. Nu erau răi, nu erau egoişti, nu erau mânioşi. Era pace, linişte, bucurie. Aceste paisprezece zile între creştini m-au marcat profund. Când s-a terminat tabăra, am plâns. N-aş fi vrut să se termine niciodată.
Când ne-am întors la oraş am început să merg la ei la sediu, că se adunau în fiecare seară la o catismă. Tânjeam după prezenţa lor. M-am implicat mult în ASCOR Şi eram când la facultate, când la biserică, când la ASCOR, când la copiii cu deficienţe de vedere.
M-am ocupat cam trei ani cu copiii. Mergeam aproape în fiecare zi după ce ieşeam seara, la opt, de la facultate. Iar la sfârşit de săptămână mergeam cu ei prin parc, sau acasă la mine să ne uităm la desene, iar Duminica la biserică. Cei din ASCOR mergeau mai devreme la copii, aşa că eu mă nimeream tot timpul să fiu singură la ei, pricină pentru care aproape toţi mă ştiau. Când intram pe porţi, primul care mă recunoştea alerga să dea raportul că am venit eu. Şi veneau copiii alergând la mine. De multe ori au sărit efectiv pe mine şi am căzut cu ei cu tot, ba pe scări, ba pe hol, ba în curte. Am iubit mult copiii.
Deci m-am rupt de rockeri şi de orice om cunoscut până atunci. Am început o nouă viaţă.
„0 stare lăuntrică foarte conflictuală”
Când am fost la hram la mănăstirea unde a fost tabăra, mi-a venit un gând puternic că trebuie să rămân de tot acolo. Abia am mai urcat în maşină să vin înapoi. Mergeam în toate pelerinajele organizate de ASCOR. Iar în ASCOR cel mai bine mă înţelegeam cu băieţii, că aşa m-am obişnuit toată viaţa, peste tot pe unde am fost. Cu fetele mă înţelegeam mai greu, ele erau altfel, alte preocupări. Sau poate totuşi eu eram defectă.
La început mergeam şi pe la biserica din cartier la slujbe, şi intrasem în vorbă cu cântăreţul de la strană, dar apoi nu m-am mai dus. Era el, eu şi babele. Ce s-a gândit el? Că Dumnezeu a rânduit ca noi să ne întâlnim. Când l-am auzit cu dinastea, am dispărut din peisaj.
Şi tot cu ASCOR-ul fiind ocupată, am stat foarte mult timp pe lângă vicepreşedinte, prea mult timp. Mi s-a făcut drag, prea drag. Dar în mine era o altă chemare. Dar stând pe lângă el în continuare, a început să se complice treaba. Mai ales că eu nu înţelegeam ce e un duhovnic, şi nu i-am zis de gândurile de mănăstire, nu i-am zis de foile semnate, de tăieturi. La un moment dat m-am scăpat cumva şi am pomenit Părintelui că vicepreşedintele nu mi-e chiar indiferent. Mi-a zis să vorbesc cu el, am zis „nu”, dar n-am zis de ce „nu”. Atunci m-a rugat să-l las pe el să-i zică. Şi am încuviinţat, dar nu înţelegeam ce se întâmplă.
La un moment dat, când mergeam singură cu vicepreşedintele după nişte sponsorizări, mi-a spus că a vorbit cu Părintele despre mine. Mie mi-a venit să intru în pământ. Ideea era că şi eu îi eram dragă lui şi că ar fi vrut să ne întâlnim ca amici, ca să ne cunoaştem mai bine şi să vedem dacă e cazul să începem o relaţie serioasă în viitor. Moment în care eu m-am blocat. Ar fi trebuit să sar în sus de bucurie. Omul pe care îl îndrăgeam voia să petreacă cât mai mult timp cu mine şi chiar avea în vedere ceva serios pe viitor. Şi, în loc să sar în sus de bucurie, mă simţeam de parcă m-ar fi lovit cineva în cap. M-a apucat disperarea. „Recunosc că ţin la tine, dar asta e doar problema mea! Eu vreau să mă duc la mănăstire şi va trebui să te uit!”. El a rămas fără cuvinte, de-a dreptul şocat. Apoi a încercat să-mi explice că eu nu ştiu ce e aia mănăstire, că oricum mai am înainte patru ani jumate de facultate în care se pot întâmpla multe. M-a rugat insistent să ne întâlnim amical în aceşti ani de facultate pe care îi aveam înainte. Şi să hotărăsc abia după ce gat facultatea dacă vreau mănăstire sau îl vreau pe el. Eu m-am blocat pe „nu”.
Când m-am dus la Părintele, acesta era şocat de ce auzise de la băiat. Am recunoscut că vreau mănăstire. Părintele a zis şi el că nu ştiu ce presupune mănăstirea. Nu ştiam, dar aveam aşa, o convingere că asta trebuie să fac, că nu-mi păsa ce îmi zice. Dar chiar nu ştiam nimic despre mănăstire. Mi-a zis că nu e de acord ca cineva care abia de şase luni a ieşit dintre rockeri să se bage în mănăstire. Mi-a zis că-i musai să-mi gat facultatea şi să mă mai gândesc. „Lumea nu are nevoie de umeraşe de haine monahale, ci de monahi trăitori, de monahi buni”. Şi a insistat să mă întâlnesc cu vicepreşedintele până gat facultatea.
Dar eu nu mai suportam prezenţa lui. Adică îmi era drag, dar simţeam că prezenţa lui mă su-focă. Simţeam un sentiment cumplit de trădare, eram o ruină. Şi totuşi voiam să-l văd şi-mi era dragă prezenţa lui. Trăiam într-o stare lăuntrică foarte conflictuală. M-am dus cu ASCOR-ul de Revelion la o mănăstire tocmai ca să fiu pe lângă el, dar ajunsă acolo îl evitam. Simţeam că o iau razna. Toată lumea veselă, eu – praf. Părintele de la mănăstire m-a întrebat ce e cu mine, dar n-am putut să-mi deznod limba. Doi ucenici de-ai dânsului m-au pisat la cap să vorbesc cu dânsul, că e un duhovnic bun. Şi m-am învoit să-i scriu. Am stat până la 3 dimineaţa ca să formulez nişte idei. Am insistam mai mult pe faptul că ţineam la un băiat şi el la mine, dar acum simt un blocaj. Am pomenit foarte vag că îmi trecuse prin cap ideea de mănăstire şi că o relaţie cu un băiat mă costa nişte tăieturi. Mă aşteptam să-mi zică să rup acele tâmpenii pe care le-am scris, să mă întâlnesc cu băiatul şi să nu mă tai pentru asta.
A doua zi m-am dus la Părintele cu foile. Când să i le dau, m-a întrebat cum mă cheamă. Şi a zis că dacă mă duc acolo, în mănăstire, îmi va zice „Maica X.” (a zis un nume de sfântă. încă nu-l port, dar prefer să nu-l zic). Eu m-am cutremurat de ce a zis înainte de-a citi. Mai ales că eu nu arătam ca şi cuvioasele din ASCOR – adică la cum arătam, nu avea nici un motiv să mă bănuiască de gând de mănăstire.
A citit ce i-am scris şi mi-a zis: „Băiatul e o ispită. Uită de el. Tu trebuie să ajungi în mănăstire. Să te rogi la Sfânta de care ţi-am zis”.
„Ardea în mine un foc…”
M-am hotărât să mă duc o săptămână acolo, la mănăstirea aceea, după prima sesiune. S. B. a aflat de la o cunoştinţă comună că vreau să mă duc la mănăstire o perioadă. Eu ştersesem numărul lui din telefon şi i-am răspuns, că n-am ştiut cine e. Era disperat că o să rămân de tot la mănăstire. Eu deja uitasem de el, de trecut, de tot mediul acela dubios. „Ştii ce? Noi ne-am despărţit. Dă-mi pace!”. Avantajul meu era că mă ferisem să ştie cineva unde stau. Preferam să mă duc eu la alţii, numai să nu ştie unde stau. Şi dacă voiam să scap de cineva din viaţa mea, acela foarte greu mă mai găsea dacă nu ştia unde locuiesc. Iar S. B. nu ştia unde stau, că tot eu mă duceam la el. Aşa că după ce i-am trântit telefonul în nas n-a mai avut ce să-mi facă. Cred că i-ar fi fost mai uşor să ia o hartă cu toate mănăstirile şi să le viziteze pe rând în căutarea mea decât să mă găsească în marele oraş.
După acea săptămână de stat în mănăstire m-am convins că asta trebuie să aleg în viaţă şi am vorbit cu Maica Stareţă. Mi-a spus că mă primeşte, dar să-mi termin şcoala. Mă îngrozea ideea de a mai aştepta patru ani jumate, dar nu aveam încotro. Dar aşa ardea în mine un foc…
Eram total paralelă cu tot ce se poate numi monahism. Eram ca un picat din lună. Dar maicile s-au ataşat de mine şi m-au ajutat mult să încep marea schimbare.
Când am fost cu ASCOR-ul într-un pelerinaj, am ajuns în faţa unei icoane făcătoare de minuni. Eu nu ştiam că e făcătoare de minuni, am aflat mai târziu. Dar am simţit un aşa har, că n-am mai putut să stau pe picioare. Am îngenuncheat înaintea ei. O simţeam pe Maica Domnului lângă mine şi am rugat-o să-mi îngăduie să mă fac mireasă a lui Hristos, adică monahie.
Am avut mult război, mai ales din partea demonilor. Noaptea era cumplit uneori, din pricină că mă chinuiau demonii în vis. Părintele mi-a poruncit să dorm cu crucea în mână, căci îmi paraliza mâna şi nu puteam face cruce ca să scap.
La un moment dat s-a legat de mine o fată într-o staţie de troleu. Dar simţeam o tulburare lângă ea, ceva de groază. Am încercat să mă rog, dar nu puteam. Mă lua la întrebări despre mine, de ce m-am schimbat, de ce mă port aşa, de ce mă îmbrac aşa – pe atunci încă nu mă îmbrăcam chiar ca soră de mănăstire, dar eram în haine negre: fustă lungă, cămaşă, vestă, şi căciulă pe cap, deşi nu era frig. Eu nu aveam ce să declar la acea necunoscută. Ea tot insista că de mult timp mă urmăreşte, mă studiază, îmi zicea că e foarte important să ştie de ce m-am schimbat aşa. Dar s-a ţinut insistent de mine multă vreme. Eu nu apucam s-o întreb nimic, dar de fapt nu voiam decât să dispară din faţa mea. Îmi trecuse prin cap că ori e un duh pe care îl văd numai eu, ori e o demonizată şi vorbeşte un duh prin ea. Poate totuşi era numai o fată dereglată un pic la cap, dar simţeam o tulburare şi o frică grozavă.
Cu doi ani înainte să termin facultatea m-a întrebat Părintele dacă vreau să fiu un student care se va face monah, sau un monah care merge la facultate. Am ales monah, şi mi-a îngăduit să merg la şcoală îmbrăcată ca la mănăstire.
S-a luat de mine o bătrânică, care mi se părea că are faţă de vrăjitoare. Era cred că prima dată când mă dusesem la facultate cu batic pe frunte. Coboram de la şcoală în viteză şi se ţinea bătrânica după mine, ceva de speriat. Îmi reproşa că părinţii mei suferă că eu sunt la mănăstire şi mă tot întreba dacă m-au sfinţit deja. Şi, din nou, aceeaşi stare de tulburare. Foarte greu am scăpat de ea.
Altădată s-a luat o femeie de mine într-un parc. Aşteptam pe cineva citind. Mi-a zis că-s foarte puternic spiritualizată şi că ea simte asta. Nu ştiu nici asta ce a vrut de la mine.
Odată m-a luat cu maşina S. când mergeam la mănăstire să mă spovedesc. Eram deja îmbrăcată ca soră de mănăstire. Eu mergeam numai cu ocazia, că nu aveam bani de autobuz. Şi mă ia acest S. într-o zi. Şi îmi zice: „Să ştii că eu am făcut puşcărie. Când eram închis, m-am rugat: Doamne, dacă Tu exişti, scoate-mă afară. Şi dacă nu mă îndrept, adu-mă înapoi! Şi aşa a fost. Am fost eliberat după foarte puţin timp, dar eu nu m-am îndreptat. Am fost prins iar şi băgat înapoi. Când am intrat în celulă, ochii mi-au căzut pe un perete pe care era zgâriat un mesaj: «Crede în Dumnezeu. Numai El te poate scoate afară». Am început să plâng. în momentul acela mi s-a schimbat viaţa. Şi acum te-am luat cu maşina ca să te fericesc pentru calea pe care ai ales-o”.
„Avem o Maică în facultate?”
Colegii mei nu prea s-au prins de ce mă îmbrac aşa. Doar nişte profesori şi un băiat din Basarabia. Pe acesta din urmă nu-l cunoşteam, dar şi-a dat seama repede după haine, şi a venit la mine: ,Avem o Maică în facultate?”. Colegii mei mă iubeau, mă respectau, se gândeau că e ceva cu mine, dar cam atât. Nu prea îndrăzneau să mă întrebe. Şi la facultate devenisem cineva şi nu întindea nimeni coarda cu mine. Mă înţelegeam şi foarte bine cu profesorii, că mai mult stăteam cu ei decât cu colegii. Îi ajutam pe colegi cu ce puteam, mai ales cu modelele de subiecte de examen de la cei mai mari. Mulţi ştiau cum am fost în liceu şi erau şocaţi de schimbarea mea, dar nu îndrăznea nimeni să mă întrebe ceva. Iar eu mă simţeam firesc, nu mă jenam de hainele mele. Şi dacă te simţi bine în pielea ta, nu îndrăzneşte nimeni să se ia de tine. Ideal ar fi fost să fiu un om smerit, umil. Dar eu continuam să mă impun şi să stau deasupra, şi nu se lega nimeni de mine.
În ultimul an a cutezat profesorul de Sociologie să mă întrebe în timpul orei de ce mă îmbrac aşa, şi mi-a atras atenţia că trebuie să mă integrez în societate. I-am spus că aşa trebuie să mă îmbrac. Am fost foarte categorică şi n-a mai îndrăznit să zică mare lucru. Apoi m-au apărat colegii, şi el a sfârşit prin a-mi arăta mult respect de atunci înainte.
Eram o enigmă pentru colegi. Odată doi din ei au întrebat cu jumătate de gură ce înseamnă că mă îmbrac aşa. „Cine se îmbracă aşa?”, am întrebat eu. „Călugării”. „Deci ştiţi răspunsul”. „Nu”. Eu am râs. Cred că pentru ei era aberant să te chinui cu o facultate aşa de grea, ca mai apoi să te duci la mănăstire. Ce e drept, profesoara de Religie din liceu m-a întrebat de trei ori dacă sunt sigură că vreau să mă duc la acea facultate. Dar pe atunci eram cu rock-ul, nu cu mănăstirea; dar ceva tot a intuit ea. Eu tot lipsisem de la orele ei şi m-a pus să-i fac un referat ca să-mi dea notă. M-a pus să scriu despre semnificaţia veşmintelor monahale. Oare de ce?
Am început să recunosc că-s la mănăstire doar când ne susţineam lucrarea de diplomă. Că mă acuzase unul că mă îmbrac aşa pentru că aş fi fost musulmancă. Oricum profesorii din comisie, cu decanul cu tot, în timp ce-mi susţineam lucrarea, se întrebau între ei de la ce mănăstire sunt. Mi-a fost un pic teamă că-s supăraţi pe mine că n-o să ajung să profesez, dar totuşi mi-au dat diploma de inginer, şi încă cu notă maximă.
Am avut ispite şi cu lucrarea de diplomă. Făcusem o boală urâtă şi am stat 11 săptămâni în spital. Am pierdut şi câteva examene şi mult timp. Era cât pe ce să nu reuşesc să mă integrez cu timpul. Dar eu nu mai aveam răbdare cu facultatea, voiam să nu mai fie nevoie să cobor de la mănăstire.
Am avut multe probleme cu sănătatea şi era să mor de multe ori. Nu ştie nimeni ce-i cu sănătatea mea, tot lucruri ciudate, deşi analizele arată suspect de bine. Concluzia? Cel mai probabil toate au fost ispite, fiecare cu rostul ei. M-a liniştit o Maică pe care am cunoscut-o în spital. Ea suferea de Lyme, şi în urma multelor internări convertise foarte mulţi medici şi pacienţi.
Am întâlnit mulţi oameni minunaţi. C. D. fusese un mare hoţ. Era în spital a şasea oară, căci avusese mai multe accidente cu maşina şi cu motocicleta. Şi a venit întru pocăinţă, căci Domnul i-a mai dat încă o șansă. A chemat preotul să se spovedească şi s-a spovedit cu voce tare, fără jenă, de faţă cu toată lumea. A spus tot ce a făcut, toate furturile, toate păcatele, a spus lucruri pe care şi eu le făcusem, dar nici nu-mi trecuse prin cap să le spovedesc. Ajunsese la un nivel mare de înţelegere a păcatului, spunea nişte detalii foarte fine… A făcut o spovedanie atât de migăloasă, atât de sinceră, de curată…
„Şi cad, şi mă ridică Dumnezeu…”
Când am terminat cu facultatea şi cu spitalul, a început un război crâncen cu gândurile de deznădejde. La un moment dat, după vreo şase ani de mănăstire, m-a biruit o ispită şi am plecat. Fiind doar soră de mănăstire, aveam impresia că pot să plec aşa uşor. Mă consideram slabă şi neputinciosă. Şi, în loc să-mi pun nădejdea în Dumnezeu, mi-a trecut prin cap să părăsesc mănăstirea, că poate am ţintit prea sus şi nu eram pregătită pentru ea.
Simţeam că se prăbuşeşte cerul pe mine. începusem să am o stare, aşa, ca de sfârşit de lume. îmi era teamă c-o să mor în afara mănăstirii. Nu am avut odihnă, nu am avut pace. Nu mai puteam sta ca un peşte pe uscat. Aş fi vrut să aleg o viaţă de asceză la oraş, dar simţeam că mă topesc pe zi ce trece. Nu mai puteam, simţeam că o iau razna. Dar tot îmi era greu să plec, însă nu puteam nici să rămân.
M-am întors la mănăstire după patru luni. Şi iar în luptă cu deznădejdea. Am înţeles destule despre cum ar trebui să fie un monah, şi nu mai am răbdare uneori cu mine când văd că una vreau si alta fac. Sunt foarte departe de ceea ce ar trebui să fiu ca vieţuitor în mănăstire. Totuşi am pornit foarte de jos, şi faţă de cum eram la început, tot se vede un progres. Şi am aşa, o nădejde nebună că va veni şi clipa când voi pune şi eu început bun. Si cad, si mă ridică Dumnezeu, si iarăşi cad, si iarăşi mă ridică. Poate că nu îmi e de folos să mă schimb peste noapte. Sau poate nu progresez deloc din cauza mândriei mele. Dar va veni o zi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi zice „nu” omului vechi, voi zice „nu” păcatului. Dumnezeu este atotputernic, şi poate să mă mântuiască chiar şi pe mine. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin. ■
Ina
- Ina făcuse o promisiune în faţa lui Dumnezeu: „Am scris pe o foaie că dacă mă mai încurc cu băieţi, o să mă pedepsesc prin a mă tăia”. Şi mărturiseşte: „Am continuat să mă întâlnesc cu S. B. Şi când mă întorceam acasă îmi făceam tăieturi cu lama pe picioare, căci aşa semnasem că am să fac, nu-mi mai făceam pe mâini, că erau prea vizibile” (din partea a II-a).
