Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi Biserica romană

Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credinţă, nădejde, dragoste şi slujire, a fost dintotdeauna liberă şi neatârnată, n-a fost niciodată supusă Papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovniceşti şi superioritate duhovnicească, ci l-a considerat un episcop ca toţi ceilalţi episcopi, de vreme ce şi el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o şi ceilalţi episcopi, Apostolii nefiind trimişi de Mântuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, având puterea de a înfiinţa Biserici.

Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic şi a construit cortul mărturiei şi a poruncit rânduielile de închinare şi toate slujbele sfinte şi, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceştia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip şi umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinţii Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor şi nu putea fi altfel, de vreme ce toţi au fost trimişi în chip egal: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20).

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalţi, pentru a întemeia Biserici şi a învăţa între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să-şi împlinească lucrarea separat de restul celorlalţi? Şi care era rostul primatului lui Petru de vreme ce, din cauza răspândirii Apostolilor, nu era posibilă existenţa unei poziţii de rangul al doilea? Care era rostul superiorităţii lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeaşi misiune? Care era rostul gradaţiei ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăştierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacului? Desigur că nu au nici un rost toate aceste calităţi imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuşi, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorităţi. Dacă însuşirile lui Petru, pe care le pretinde Biserica romană, erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic şi de neînţeles, fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor şi un conflict de principii: ar fi de neînţeles principiul egalităţii, al egalităţii dusă până la smerenie, şi principiul inegalităţii dusă până la hegemonie şi dispreţ.

Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mântuitorul, cum vom putea înţelege următorul citat al Evangheliei: „Ştiţi că cei se socotesc cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele şi cei mai tari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 42-45), lăsând la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici? Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavând ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară şi-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli şi l-a scos în evidenţă pe Petru ca Apostol suprem, de ce nu a adus acest lucru la cunoştinţa celorlalţi ucenici, zicându-le: „iată, îl aşez pe acest Petru păstor al vostru şi principe şi ighemon; el vă păstoreşte pe voi, de el să ascultaţi; şi oricine nu ascultă de el va fi nimicit”? Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mântuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl aşeza pe el ca păstor al păstorilor şi conducător al Apostolilor. Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit aşa ceva şi, prin urmare, nu a fost constituită nici o ierarhie a Apostolilor; de aceea, nu există nici o teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el şi episcop al Romei, se va pierde.

Unimea Bisericii nu-şi are temeliile şi nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii întrun Duh, într-o credinţă, nădejde, dragoste şi slujire. În acest fel a înţeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică şi pe aceasta a căutat-o şi a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stând primele zece veacuri.

Din Biserica ecumenică doar Biserica romană concepea în mod diferit duhul unităţii, pe care-l căuta şi urmărea să-l atingă prin mijloace străine. Această concepere diferită a modului unităţii a provocat schisma care, avându-şi începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul şi avansa pe măsura aplicării principiilor Bisericii romane, până a ajuns la ruptura totală din cauza pretenţiei Papilor ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească să se supună episcopiei Romei.

În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, şi o cauză teologică deosebit de importantă, întrucât înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deşi deosebit de importante, pot fi considerate secundare şi decurgând din această cauză primară. Să vedem aşadar care sunt principiile şi cum era păstrată unitatea în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Total
23
Shares
Previous Post

Dragoste de mamă pentru toţi

Next Post

Viața Sfântului Apostol Iuda Tadeul

Related Posts