Cine poate să cuprindă și să tâlcuiască belșugul harismelor și a dumnezeieștilor simțăminte, de care s-au umplut inimile Apostolilor și au devenit atleții viteji ai lui Hristos, care au vorbit fără frică despre adevărul lui Dumnezeu în toată lumea! Desigur, au întâmpinat mari greutăți și prigoane. Duhul Cel Sfânt însă i-a „îmbrăcat cu putere de sus”, i-a înarmat bine cu putere, cu scripturi, cu profeții, cu viața lui Hristos și învățătura Lui, i-a făcut lei care L-au propovăduit înaintea împăraților, a conducătorilor, a tiranilor și au suferit mucenicii. Stăpânitorii îi amenințau, îi arestau, îi chinuiau, îi băteau, îi întemnițau, ca să nu propovăduiască Numele lui Hristos. Iar Petru, care s-a temut înaintea unei copile și s-a lepădat de Hristos, acum cu curaj a stat primul împotrivă, zicând: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”[1].
Toți Apostolii nu au cruțat nici osteneală, nici oboseala drumului, nici a jertfelor și astfel au ridicat clădirea Bisericii. Au suferit toate durerile, ca să propovăduiască Evanghelia păcii în lume și în continuare urmașii lor Părinții Apostolici, Ierarhii și toți Sfinții Bisericii. Unii au fost prigoniți, alții răstigniți cu capul în jos, altora li s-au tăiat capetele șamd.
Dar mai mult decât Apostolii s-a ostenit Apostolul Pavel. Preasfântul Duh nu era Cel Care pe Apostolul Pavel l-a răpit pe drumul în care el mergea să devină prigonitorul și ucigașul Ucenicilor lui Hristos? Desigur, că o făcea din neștiință și râvnă nepotrivită. Dar Hristos l-a răpit, l-a înarmat cu Duhul Cel Sfânt și a devenit Marele Pavel, care L-a slăvit pe Hristos, ca nimeni altul dintre Apostoli.
Acest Duh Sfânt Se pogoară și dăruiește Harul Preoției în timpul hirotoniei diaconilor, presbiterilor și arhiereilor. Potrivit cu vrednicia celui hirotonit față de Taină, primește și harul de la Duhul Sfânt. Acest har este ceva care nu se poate exprima. Numai cel care a gustat Duhul Sfânt poate înțelege ce vreau să spun…
Acest Duh Sfânt Se pogoară peste Sfânta Masă și transformă pâinea în Trupul lui Hristos și vinul în Sângele Lui. Îl invocă preotul binecuvântând și rugându-se să Se pogoare și să sfințească materia, pâinea și vinul; „iar pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău… prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt”. Îl învrednicește pe omul de lut, pe preot, să devină jertfitor al lui Dumnezeu, Îl pipăie și Îl transmite credincioșilor. Prin Sfântul Duh se sfințesc toate tainele și prin El preotul propovăduiește cuvântul Evangheliei la plinătatea Bisericii.
Când Duhul Cel Sfânt se pogoară în suflet, omul iese afară din sine. Cele pe care le simte, au legătură cu Cerul și îi este cu neputință să le exprime cu cuvinte omenești. Atât de mare este desfătarea, veselia, încât nu există cuvinte să exprime ce simte. Omul nu poate atunci să vorbească, decât privirea lui. Cum vorbește privirea? Ochii se transformă în două pârâiașe de lacrimi – nu lacrimi de pocăință sau venite din amintirea morții și a păcatelor – ci lacrimi din multa și negrăita bucurie și veselie. Fiindcă Duhul Sfânt îmbogățește inima, iar omul nu poate exprima aceasta altfel, ajunge să verse ca un copil mic lacrimi de recunoștință către Dumnezeu pentru darul Său.
După ce Moisi a urcat pe Sinai ca să ia Decalogul, când a coborât de pe Munte, chipul său lumina ca soarele și israeliții nu puteau să-l privească din pricina strălucirii, fiindcă Duhul lui Dumnezeu venise în sufletul lui și de aceea strălucea și în afară. Spune Scriptura că și-a pus un acoperământ pe fața sa, ca să poată vorbi cu el.
Dacă acea Lumină a Duhului dumnezeiesc în umbra Legii era atât de strălucitoare, cu atât mai mult strălucește acum în cei care se botează! De aceea îi vedem pe prunci că strălucesc atunci când sunt botezați. Tot astfel și oamenii, care primesc pe Duhul Sfânt prin rugăciune și curăție, primesc strălucire mai întâi în minte, iar apoi în inimă și se răsfrânge și pe chipul lor. Devin cu totul diferiți, dobândesc o frumusețe duhovnicească, pe care nu o aveau mai înainte. Această stare lăuntrică se oglindește și pe chipul dinafară al omului.
Sfântul Grigorie Palama se liniștea cinci zile pe săptămână și apoi ieșea sâmbăta și Duminica, ca să comunice cu obștea sa, să participe la Liturghie și să se împărtășească. Când termina rugăciunea, era întreg lumină! Fiindcă se împărtășea din Lumina necreată, din Norul cel mai presus de Lumină al lui Dumnezeu, din lumina ce acoperă dumnezeiasca fire întru înălțimea Cerului; precum era acea Lumină ce o avea Hristos pe Muntele Tabor, când s-a petrecut Schimbarea Lui la Față. Această Lumină necreată au văzut-o atunci Ucenicii pe Tabor, care este slava lui Dumnezeu. Această Lumină o primesc Sfinții care se curățesc pe ei înșiși prin asceză și rugăciune.
[1] Fapte 5, 29.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
