Pentru ce te nelinişteşti, copilul meu? Te rog, nu te mai gândi la toate acestea. Adună-te în rugăciune către Dumnezeu, şi El va purta de grijă de toate. Nu te nelinişti pentru familia ta, roagă-te, copilul meu, roagă-te şi totul va fi bine!” Acestea mi le spunea Părintele Paisie şi îmi dădea putere…
De felul meu, nu reţin uşor numele şi îmi este foarte greu să învăţ ceva pe de rost. Îmi amintesc că, la şcoala primară, mi s-a dat o poezie de învăţat, ca să o recit la serbarea şcolii. Au învăţat-o mama, tata, zidurile casei, dar eu uitam până şi cum să articulez cuvintele! Când m-am dus la serbare, însă, nu îmi venea să cred! Cuvintele veneau unul după altul şi pe toate le- am spus corect, iar tata a fost atât de bucuros, încât mi-a cumpărat chiar şi un cadou!
Aşadar, ca să învăţ rugăciunea, am scris-o pe un perete: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. O citeam şi o reciteam ore întregi, până când s-a produs minunea: rugăciunea a început să se rostească singură ca şi cum ar fi ieşit din inima mea; se repeta fără să o mai citesc de pe perete: „Doamne Iisuse…”. Încontinuu, fără nicio întrerupere! Dacă vorbeam puţin cu cineva dintre deţinuţii care ştiau un pic de engleză, numai ce întrerupeam conversaţia şi rugăciunea se relua, fără ca eu nici măcar să încerc să îmi mişc limba! Lucra asemenea unui motoraş: „Doamne Iisuse…”. Cam la doi ani după eliberare, vizitând Sfântul Munte, în urma făgăduinţei pe care i-o făcusem Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmi amintesc că, de îndată ce am păşit în Dafni, portul Sfântului Munte, rugăciunea s-a schimbat înlăuntrul meu şi a început lucrarea necontenită a rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Şi acum, după ani de zile, continuă în acelaşi fel: „Doamne Iisuse Hristoase…”
. Aşa cum am mai pomenit, Stareţul îmi vorbea în pilde. De foarte multe ori îmi storceam mintea ca să înţeleg ce a vrut să spună. Mă străduiam ore întregi să înţeleg şi, când reuşeam, mă bucuram ca un copil mic. La fel se bucura şi Stareţul. Ceilalţi deţinuţi nu numai că proveneau din ţări diferite, dar împărtăşeau şi felurite religii. Nu aveam nimic în comun, în afară de procurorul care ne acuza. Eu şi deţinutul finlandez, cel care fusese bătut şi era foarte bolnav, aveam şi acelaşi avocat. Îmi amintesc că poliţistul care mă anchetase îmi spusese că mi-au ales acel avocat pentru că se mai ocupa de un proces ca al meu, şi astfel credeau că prin experienţa lui mă va ajuta. Mentionându-i finlandezului numele avocatului, a scuipat jos numai când l-a auzit! Da, era acelaşi avocat pe care îl aveam şi eu, şi îi făcuse şi lui exact ce îmi făcuse şi mie: apăruse târziu la Tribunal, după care dispăruse vreme îndelungată. Însă cel mai însemnat lucru era că, în tot acest timp, el primea continuu bani de la familia mea. Pe acest om, Poliția îl recomandase ca avocat! Nădăjduiesc şi mă rog ca astăzi să se fi schimbat situația în această țară fost sovietică – îi exploatau economic pe străini, băgându-i în mizerii, ca să câştige oamenii descurcăreţi câteva mii de euro!
Cu acel campion mondial la culturism, care era din Suedia şi despre care am făcut deja pomenire mai sus, am petrecut mult timp, deoarece vorbea şi el engleza. Datorită faptului că se afla de doi ani în închisoare, reuşise, prin intermediul Ambasadei Suediei, să obţină permisiunea de a telefona o dată pe săptămână în ţara sa. Reuşise să îşi facă relaţii bune şi cu unul dintre şefii închisorii, care vorbea limba lui. Prin intervenţia aceluia, ni s-a permis mai apoi tuturor celor din celulă să telefonăm familiilor o dată pe săptămână. Cartelele de telefon şi ţigările erau singurele mijloace de schimb în închisori, deoarece nu era permis ca deţinuţii să aibă bani. Cartelele le procuram, împreună cu alte lucruri de primă necesitate, prin comenzi. Deoarece pentru mine costa foarte mult să telefonez în Cipru, luam de fiecare dată cartele de cincizeci de euro. În închisoare era interzis deţinuţilor să aibă cuţite, droguri şi, pentru aceasta, se făceau controale neaşteptate.
Într-o zi, intrând în celulă, m-au percheziţionat numai pe mine, confiscându-mi cartelele, pe motiv că aveam prea multe şi că puteam face comerţ cu ele. Se pare că unul dintre colegii de celulă mă denunţase, evident, pentru ceva în schimb. M-am întristat, m-am tulburat dar, din fericire, îl aveam pe Stareţ: „Nu, nu te supăra, roagă-te pentru cel ce te-a mâhnit, Dumnezeul să-l ierte! Ai să vezi că totul o să fie bine…” Aceasta a fost prima dată când m-am rugat pentru cineva care m-a nedreptăţit. M-am rugat aşa cum mi-a spus Stareţul şi, iată că, în ziua următoare, rugăciunea mi-a şi fost ascultată: mi-am auzit numele strigat. Aceasta însemna că pot să merg la uşă, de unde, în scurt timp, am fost dus de un gardian înarmat într-o cameră unde mă aşteptau un bărbat şi o femeie, care mi-au spus că erau de la Ambasada Angliei. Li se ceruse să mă viziteze, în urma rugăminţilor soţiei mele, care era cetăţean britanic. Mi-au spus aceleaşi lucruri ca şi consulul cipriot de mai înainte: „Din păcate, în această ţară nu vă putem ajuta cu nimic…” Le-am vorbit despre întâmplarea cu cartelele şi mi-au spus că puteau rezolva şi că, de asemenea, aveau să intervină să pot vedea un preot şi să pot merge la biserica închisorii. Nu m-a bucurat deloc vizita lor; mi s-au părut numai nişte formalişti. La o oră după ce m-am întors în celulă, doi gardieni au intrat şi l-au luat pe „falsificator”. El era din părinţi ucraineni şi se născuse în acea ţară în perioada Uniunii Sovietice, dar era socotit străin pentru că nu avea nicio dovadă scrisă prin care să-şi dovedească cetăţenia.
După o oră, s-a întors răvăşit. Am înţeles cu toţii ce se întâmplase, dar, fireşte, legea nescrisă a închisorii era: „Nu întreba!”. După patruzeci de minute, uşa dublă s-a deschis. Aveam o uşă de metal pe exterior şi un grilaj pe interior – şi am auzit strigându-mi-se numele; m-am dus la uşă, iar la scurt timp, ea s-a deschis, şi un gardian mi-a trecut prin grilaj o punguţă. Erau cartelele de telefon; nu lipsea niciuna! M-am minunat de purtarea de grijă a Domnului. Nu conteneam să-I mulţumesc, la fel şi lui Gheronda, care însă îmi spunea: „Nu, copilul meu, Domnului să-I mulţumim amândoi!”. Mereu se socotea printre cei întemniţaţi şi spunea: „Când ne-om elibera, când ne-om întoarce în Cipru…”
Citeam în fiecare zi din Sfânta Scriptură, mă povăţuia, mă ajuta, şi atunci când nu înţelegeam ceva, îmi explica prin pilde. Nu le pricepeam pe toate, de aceea le notam şi, puţin câte puţin, le prindeam sensul. Mulţumesc Domnului pentru marea binecuvântare de a-l fi trimis pe Gheronda să mă crească! Nu-mi amintesc să fi stat vreodată înainte să citesc, afară de numai două-trei cărţi, pe vremea când eram în gimnaziu. Nu-mi adunasem niciodată mintea să studiez sau să urmăresc un lucru. Le lăsam pe toate neterminate. Acum, la „Universitatea Paisiană”, toate se schimbaseră. Nu numai că îmi îmbogăţeam cunoştinţele, dar reuşeam chiar să reţin pe de rost pagini întregi! Rugăciunea era neîncetată şi de multe ori mă surprindeam spunând-o în timp ce vorbeam cu cineva sau când mă trezeam din somn; auzeam mereu cum se repetă, ca un motoraş: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Gheronda îmi amintea mereu: „Rugăciunea, copilul meu, unirea cu Domnul!”.
Zilele treceau, şi dorinţa de a dobândi cât mai multe cunoştinţe creştea. Nu îmi ajungeau orele din zi pentru studiu şi pentru canon. Mă trezeam foarte de dimineaţă ca să mă pot ruga, în timp ce ceilalţi din celulă dormeau. Incepeam cu rugăciunile începătoare, Sfinte Dumnezeule, Crezul, o rugăciune către Sfântul Apostol Iuda Tadeul, Paraclisul sfântului, apoi citeam din Sfânta Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor, pe care mi le trimiseseră părinţii mei între timp. Dumnezeu să-i aibă în pază! Seara citeam Pavecerniţa mică şi Doxologia, Crezul, o rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos şi Acatistul Buneivestiri. Toate acestea le aveam în micul calendar al Mitropoliei din Lemessos. Dimineaţa luam binecuvântarea Mitropolitului Atanasie de pe pagina a doua a calendarului, iar acest lucru îmi dădea mare putere, chiar dacă pe atunci încă nu-l cunoscusem personal. Aveam, însă, aceeaşi vârstă. Diferenţa dintre noi era că, în timp ce Preasfinţitul Mitropolit ajunsese la acea vârstă formându-se în cele ale lui Dumnezeu, eu, păcătosul, mă desfigurasem în cele ale păcatului, prin baruri, discoteci şi locuri de distractii!
Când l-am întâlnit, după eliberarea mea, într-o întrevedere care a durat 90 de minute, mitropolitul mi-a spus: „Mihalis, Stareţul pe care l-ai cunoscut duhovniceşte, după moartea lui, este acelaşi cu cel pe care l-am cunoscut şi noi cât timp a fost în viaţa aceasta pământească. Cele pe care ni le spui sunt exact cuvintele pe care ni le rostea şi nouă!”. Ieşind din biroul mitropolitului, am zărit deasupra uşii o fotografie mare cu Starețul meu Paisie!
Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost condamnat – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016
