Sfântul Teofan Zăvorâtul
A ajuns la urechile mele zvonul că dvs., precum se vede, considerați predicile mele foarte severe și credeți că astăzi nimeni nu trebuie să gândească astfel, nici să trăiască astfel și, prin urmare, nimeni nu trebuie să învețe astfel. Vremurile s-au schimbat.
Cât de mult m-am bucurat când am auzit acestea. Acesta înseamnă că ascultați cu atenție cele pe care le spun și nu numai că le ascultați, ci chiar sunteți dispuși să le păziți. Ce altceva mai mult am putea dori noi cei care propovăduim așa cum ni s-a poruncit și toate cele care ni s-au poruncit? Pe lângă aceasta, cu nici un chip nu pot să fiu de acord cu părerea dvs. și consider o îndatorire a mea s-o comentez și s-o îndrept. Deoarece, cu toate că, poate, nu vine din voia și convingerea dvs., provine dintr-o sursă păcătoasă, care pretinde ca Creștinismul să-și schimbe dogmele, canoanele sale, slujbele sale sfințitoare, ca să poată corespunde duhului fiecărei epoci și, adaptându-se la gusturile schimbătoare ale fiilor veacului acestuia, să poată adăuga sau scoate ceva. Însă nu este așa. Creștinismul trebuie să rămână veșnic neschimbat, fără să depindă sau să fie direcționat de duhul fiecărei epoci. Dimpotrivă, însuși Creștinismul este rânduit pentru a stăpâni și a conduce duhurile veacului pentru fiecare care se supune învățăturilor lui. Iar ca să vă conving asupra acestei probleme, vă voi menționa câteva gânduri pentru a le medita.
Unii au spus că învățătura mea este aspră. Mai întâi de toate, învățătura mea nu este a mea, nici nu ar trebui să fie. Din această poziție sfințită nimeni nu trebuie și nici nu poate propovădui propria sa învățătură. Dacă eu sau altcineva vom îndrăzni vreodată s-o facem, ne puteți scoate afară din Biserică. Noi propovăduim învățătura Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfinților Săi Apostoli și a Sfintei Biserici, care este povățuită de Duhul Sfânt. Totodată ne îngrijim în orice chip să păzim cu tărie această învățătură întreagă și nevătămată în mintea și în inima voastră. Vă punem înainte fiecare gând și folosim fiecare cuvânt cu multă luare-aminte, ca să nu umbrim în nici un chip această învățătură strălucită și dumnezeiască. Nimeni nu poate proceda altfel.
O astfel de lege care determină ca predica fiecăruia în Biserică să fie insuflată de Dumnezeu, a fost rânduită de la crearea lumii și astfel trebuie să rămână în vigoare până la sfârșitul lumii. Proorocul Moisi, după ce dat poruncile lui Dumnezeu poporului lui Israil, a încheiat cu următoarele cuvinte: „Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi” .
Această lege statornicită este atât de neschimbată, încât Însuși Domnul și Mântuitorul nostru a spus când învăța poporul: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate” . După aceasta a dat aceeași autoritate și propriei Sale învățături înainte de a tâlcui poruncile în duhul Evangheliei, adăugând: „Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia Cerurilor” . Aceasta înseamnă că fiecare care tâlcuiește greșit poruncile lui Dumnezeu și micșorează autenticitatea lor va fi dezmoștenit în viața ce va să fie. Așa a spus Iisus Hristos la începutul propovăduirii Sale. Același lucru l-a adeverit și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, văzătorul descoperirilor celor negrăite, căruia i-a descris Judecata din urmă a lumii și a Bisericii, spunând în Apocalipsă: „Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta” .
Pentru toată perioada dintre prima arătare a Domnului în lume și a Doua Venire a Sa, Hristos a dat Sfinților Apostoli și urmașilor lor, următoarea lege: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” .
Aceasta înseamnă „nu să învățați orice îi trece prin cap cuiva, ci ceea ce Eu am poruncit şi aceasta până la sfârșitul lumii”. Și completează: „Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” .
Apostolii au primit această lege și și-au jertfit viața pentru a o păzi. Iar celor care voiau să-i oblige, sub amenințarea cu moartea, să nu propovăduiască cele pe care le propovăduiau, le răspundeau: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” .
Această lege limpede a fost predată de către Apostoli urmașilor lor, a fost primită de aceia și are valabilitate neîntreruptă în Biserica lui Dumnezeu. Datorită acestei legi Biserica este „stâlp și temelie a adevărului”. Vedeți ce stabilitate inviolabilă are ea? După toate acestea, cine va fi atât de obraznic, încât să se atingă și să mute ceva din dogma și legea creștină?
În continuare ascultați ce spune Prorocul Iezechil, care vreme de șapte zile se afla rugându-se în extaz și care după alte șapte zile a auzit cuvântul Domnului: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură” şi-l vei vesti poporului. Iată legea pentru tine.
Dacă vei vedea pe cineva care face fărădelege și nu-i spui: lasă fărădelegea și schimbă-ți calea, „acel fărădelege în fărădelegea sa va muri și sângele lui din mâinile tale îl voi cere” . Și dimpotrivă, dacă propovăduiești celui fărădelege că va trebui să se depărteze de calea pierzării, iar el nu se depărtează, atunci acel fărădelege va muri în fărădelegea sa, iar tu îți vei mântui sufletul. La fel, dacă vei vedea un drept că începe să se clatine în lucrarea virtuții sale și nu-l sprijini și nu te îngrijești să-l aduci la calea cea dreaptă cu cuvintele tale, atunci acel drept, fiindcă a păcătuit, va muri în păcatele sale, iar sufletul său îl voi cere din mâinile tale. Dacă însă îi vestești dreptului că nu trebuie să păcătuiască și el încetează a mai păcătui, atunci acel drept va trăi, iar tu îți vei mântui sufletul .
Ce lege aspră! Și totuși ea se aude în conștiințele tuturor păstorilor în vremea hirotoniei lor, atunci când un jug greu se pune pe grumazul lor, adică păstorirea turmei lui Hristos, mică sau mare, pe care El le-a încredințat-o, și nu numai s-o păstorească, ci s-o și păstreze. Cum ar putea fi cineva atât de obraznic, încât să le denatureze pe toate în cadrul legii lui Hristos, de vreme ce aceasta are drept rezultat distrugerea amândurora, atât a păstorilor, cât și a turmei?
Dacă puterea mântuitoare a învățăturii ar fi depins de părerea noastră despre ea și consimțământul nostru, atunci ar fi avut sens faptul ca omul s-o conceapă în mintea sa și să reconstruiască Creștinismul potrivit cu slăbiciunile omenești sau cu pretențiile epocii și să-l adapteze după poftele inimii sale păcătoase. Dar puterea mântuitoare a legii creștine nu depinde deloc de noi, ci de voia lui Dumnezeu, de faptul că Însuși Dumnezeu a rânduit cu exactitate calea precisă a mântuirii. În afară de ea nu există altă cale, nici nu va putea exista. Prin urmare, cel care învață într-un chip diferit, înseamnă că se abate de la calea adevărată și se nimicește și pe el și pe dvs. Ce logică există în aceasta? Ați luat aminte ce judecată aspră s-a rostit atunci când ceva asemănător s-a petrecut în neamul lui Israil în timpul anilor grei ai robiei sale? Unii prooroci din milă pentru cei chinuiți și bolnavi, vorbeau către popor nu așa cum poruncise Domnul, ci așa cum le dicta inima lor. De aceea Domnul a dat următoarele porunci lui Iezechil: „Iar tu, fiul omului, îndreaptă-ţi faţa spre fiicele poporului tău, care proorocesc după inima lor; rosteşte împotriva lor proorocie, și le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de cele ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vâna sufletele!” . Iar acestea înseamnă: Vai celor care poruncesc tot felul de comportament și propun o astfel de educație molatecă, încât nimeni să nu simtă nici cea mai mică neplăcere, nici de la cei de sus, nici de la cei de jos, neliniștindu-se dacă aceasta este pentru mântuire sau pentru nimicire, plăcut sau neplăcut lui Dumnezeu. Vai acelora, deoarece „așa grăiește Domnul: …pernițele și… maramele voastre”, adică învățătura voastră izvorâtoare de miere și mângâietoare, „cu care voi prindeți sufletele în laț”, vi le voi smulge din mâinile voastre, voi slobozi sufletele pervertite de această învățătură a voastră și vă voi nimici, desfrânaților .
Acesta este folosul tratamentului deosebit și al indulgenței, cel pe care vreți să-l auziți de la cei ce propovăduiesc. Când veți pune toate acestea adânc în inima voastră, nu cred că veți mai voi să facem nici un fel de pogorământ în dogma ortodoxă, nutrind dorința greșită de a vă simți mulțumit. Ci dimpotrivă, veți fi dator să pretindeți cu insistență să rămânem în cadrul dogmei, cât se poate de exigenți și neclătinați.
Ați auzit vreodată de indulgențele papei de la Roma? Iată ce sunt acestea: un tratament și o îngăduință specială, care nesocotesc legea lui Hristos. Și care este rezultatul? Din pricina acestora tot Occidentul este stricat, atât în credință, cât și în modul de viață, iar acum se pierde în necredință și în viață fără frâu. Papa a schimbat multe dogme, a stricat toate Tainele, a anulat Canoanele care priveau reglementarea Bisericii și îndreptarea moravurilor. Toate au început să meargă împotriva voii lui Dumnezeu, și din rele au devenit și mai rele.
Apoi a apărut Luther, un bărbat inteligent, însă încăpățânat. Acesta a spus: „Papa le-a schimbat pe toate cum a vrut, de ce să nu le schimb și eu?”. Așadar, a început și el să modifice și să le remodifice pe toate cum a vrut el și a întemeiat în felul acesta noua credință luterană, care foarte puțin seamănă cu cele pe care Domnul ni le-a poruncit și pe care Sfinții Apostoli ni le-au predat.
După Luther au apărut filozofii. Și aceștia, la rândul lor, au spus: „Luther a stabilit pentru el o credință, chipurile bazată pe Evanghelie, în realitate bazată pe propriul său mod de gândire. De ce să nu alcătuim și noi dogme bazate numai pe modul nostru de gândire, ignorând cu totul Evanghelia?”. Și astfel au început și ei să gândească rațional și să presupună ipoteze despre Dumnezeu, despre lume și despre om, fiecare în felul său, și au amestecat atât de multe dogme, încât numai a le enumera cineva îi amețește mintea.
Acum apusenii au următoarele concepții: Crede în orice ți se pare că este mai bun, trăiește așa cum îți place, mulțumește-te cu orice vrea sufletul tău. Din această pricină ei nu recunosc nici o lege sau restricție și nu se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Calea lor este largă și toate piedicile îndepărtate. Dar calea cea largă duce la pierzare, precum spune Domnul. Acolo a dus relaxarea învățăturii.
Slobozește-ne, Doamne, de această cale largă! Este mai de preferat să primim orice mâhnire pe care o îngăduie Domnul pentru mântuirea noastră. Să iubim învățăturile creștine și să ne silim mintea să se îndeletnicească cu ele, impunându-i să nu cugete altceva. Să iubim moravurile creștine și să ne silim voința în a le accepta, obligând-o să ridice, cu smerenie și răbdare, jugul cel ușor al lui Hristos. Să iubim toate slujbele care ne învață, ne îndreaptă și ne sfințesc. Să ne silim inima să se îndeletnicească cu ele, propunându-i să-și schimbe dragostea sa de la cele pământești și stricăcioase la cele cerești și nestricăcioase.
Să ne îngrădim pe noi înșine ca și cum am intra într-o colivie. Sau mai degrabă să ne târâm ca și cum am trece printr-un loc strâmt. Să fie strâmt, încât să nu se poată mișca cel ce trece nici la dreapta, nici la stânga. Iar pentru această cale strâmtă vom primi, fără îndoială, drept răsplată, Împărăția Cerurilor. Iar această Împărăție, așa cum știți, este Împărăția Domnului nostru. El Însuși a rânduit această cale strâmtă și ne-a spus: „Mergeți exact pe această cale și veți dobândi Împărăția Cerurilor”.
Ar putea cine să se mai îndoiască de faptul că cel care merge pe ea nu ajunge la destinația sa? Și ce minte va avea cel care dorește tot felul de modificări ale poruncilor, când știe bine că în felul acesta va pierde îndată drumul și se va pierde și pe sine?
De vreme ce ați înțeles pe deplin această adeverire, să nu vă mai mâhniți dacă ceva în învățătura mea pare a fi aspru. Singurul lucru pe care să-l căutați este să vă încredințați dacă ea este de la Domnul. Și când vă veți încredința de aceasta, primiți-o cu tot sufletul, oricât de aspră și de constrângătoare ar fie ea. Și nu numai să nu doriți un tratament deosebit și îngăduință în învățătură și în lucrare, ci să vă depărtați de el ca de focul gheenei. Iar de el nu pot scăpa toți cei care născocesc astfel de lucruri și cu ele îi atrag pe cei slabi sufletește să le urmeze lor. Amin.
