Durerea a fost ușurată de Hristos

Monahia Porfiria

Moartea este sigură pentru toți. Și pentru bogați, și pentru săraci, și pentru nobili, și pentru robi. Este cel mai dureros lucru din viața noastră, fiindcă atunci iau sfârșit toate: tot ce am cerut, tot ce am făcut, tot ce am studiat, tot ce am reușit în viața noastră, oricât de sus am urca, oricâtă slavă am câștiga, toate iau sfârșit în fața morții.

Așa este oare? Nu, desigur. Aceasta se petrece numai cu cei care nu au crezut în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Pentru omul care nu are credință, chiar și numai gândul la moarte este pentru el o tragedie. Însă pentru omul care este aproape de Dumnezeu, moartea este o trecere din această viață vremelnică în cea veșnică.

Vă voi povesti istoria unei mame rare care a pierdut copilul ei în accident.  Cu trei ani în urmă am cunoscut o doamnă, a cărei măreție sufletească m-a impresionat foarte mult, precum și credința ei puternică în Dumnezeu. Această mamă a pierdut pe fiul ei cel întâi născut în accident. Dar neclintita ei credință în Dumnezeu a fost o contragreutate la durerea ei insuportabilă. Fiul ei avea 28 de ani. Într-o zi, pe când se întorcea de la lucru și venea pe drumul obișnuit de întoarcere, a văzut venind din direcția opusă o mașină ce avea o viteză exagerată. Șoferul ei a pierdut controlul și a intrat în el, lovindu-l mortal, în timp ce el însuși s-a accidentat foarte grav.

Vă dați seama cât de mare a fost durerea acestei mame! Ea să-l aștepte pe fiul ei să se întoarcă viu de la lucru și să i-l aducă mort. Când l-a văzut, inima ei s-a frânt în mii de bucăți, precum trupul neînsuflețit al fiului ei. Văzându-l, l-a cuprins în brațe și i-a spus: „Dragostea mea, copilul meu! Durerea mea este de nesuferit! Dar nu ai fost copilul meu, băiatul meu… Ci ești copilul Aceluia! El mi te-a dat să te nasc și să te cresc. Domnul și Dumnezeul nostru este Tatăl tău, Tatăl nostru! Copilul meu, copilul meu! Drum bun să ai! Îți doresc ca acolo unde mergi să-L întâlnești pe Dumnezeul nostru și Tatăl nostru!”.

Spunând acestea, ochii ei s-au umplut de lacrimi. Am îmbrățișat-o. Emoția mea era mare. Iată, o creștină care, în ciuda durerii ei de nedescris, mărturisește în faptă și în cuvânt credința și dragostea ei față de Dumnezeu. Lacrimile s-au prelins din ochii mei… Această mămică dulce a continuat să-mi spună durerea ei, dar totodată și bucuria ei.

 – După ce am îngropat băiatul, nu am primit pe nimeni în casă pentru condoleanțe. De multe ori sufletul meu picura sânge din pricina durerii de nesuferit, că Dumnezeu mi-a luat copilul. Nu am apucat să mă bucur de el, să-l văd însurat și să mă bucur și de nepoțeii care avea să mi-i dăruiască.

– Aveți și un alt copil?

– Da, mai am un băiat, puțin mai mic decât acesta.

– Cel puțin aveți o mâgâiere.

– Măicuță, mama oricâți copii ar avea, suferă pentru cel pe care-l pierde.

– Aveți dreptate.

Deodată mi-a venit o întrebare și am îndrăznit să o exprim:

 – Buna mea mămică, inima ta simțea o greutate față de Dumnezeu pentru această amărăciune atât de mare?

– Nu, nu, niciodată! Ai Lui sunt copiii! Nu sunt îndreptățită să mă plâng pentru nimic. Tot ce-mi trimite, este bineprimit. Ceea ce-L rog este să-mi dea putere, ca să rabd durerea. El știe mai bine ce trebuie să se întâmple.

– Draga mea, te admir pentru dragostea pe care o ai pentru Dumnezeu!

– Măicuță, în viața mea mai presus de copii Îl am pe Dumnezeu. Din acea zi ceea ce am făcut a fost să mă rog neîncetat. Zi și noapte să mă rog pentru mântuirea suflețelului său. Ziua când am condus pe băiat la ultima sa locuință a fost joi. Duminică am mers ca de obicei să mă rog. Am cerut de la Dumnezeu să-l țină aproape de El și să îndulcească durerea sufletului meu. Și, slavă lui Dumnezeu, mi-a dat multă răbdare și putere ca să rabd.

– Mă bucur foarte mult pentru toate cele pe care le aud și că în ciuda mâhnirii tale, nu L-ai părăsit pe Dumnezeu.

– Dar se poate, măicuță, să-L părăsesc pe Dumnezeu pentru că a luat copilul Său? În fiecare Duminică merg la biserică. Nu lipsesc niciodată de la Taine, nici de la Sfânta Împărtășanie, nici de la spovedanie. Se poate ca mâine să ia și pe celălalt copil al meu sau pe mine. Nu suntem copiii Lui? Mă voi plânge eu la Părintele nostru? Cine sunt eu?

– Cât timp este de când a murit?

– Sunt opt ani de atunci. Peste câteva zile vom face și parastas. Veți veni?

– Sigur că voi veni.

– Știți, am o mică nemulțumire, a spus ea cu sfială.

– Care?

– Au trecut atâția ani de când a plecat și nu a venit nici măcar o dată ca să-l văd. Eu, desigur, îi vorbesc ca și cum ar fi în casă, ca și cum nu ar fi plecat.

– Ascultă, ce trebuie să faci: Când îi vei pregăti coliva pentru parastas, îi vei cere să o faceți împreună și el va veni.

– Ah, așa să fie? O voi face! Nu m-am gândit, mi-a răspuns această mamă minunată.

Vrând să văd și mai mult mărimea credinței ei, am îndrăznit să-i pun o întrebare indiscretă:

 – V-ați adresat societății de asigurare? Ați cerut despăgubire?

– Ce sunt cele pe care le spuneți, măicuță? Credeți că accidentul nu s-a petrecut fără îngăduința lui Dumnezeu? Ați impresia că celălalt om l-a provocat? De vreme ce și celălalt s-a lovit grav, dar slavă lui Dumnezeu, trăiește! Este cu putință să cerem bani pentru asta?

 Extras din cartea Ascultă-mă!, ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

Total
1
Shares
Previous Post

Dumnezeu și tu…

Next Post

Părintele Serafim Rose – Despre Facerea lumii

Related Posts