În 1962 preotul satului Izvorul Tămăduirii, despre care am pomenit mai înainte, s-a dus să-l vadă pe Părintele Iacov la mănăstire. Era fiul preotului Dimitrie, care liturghisise mai demult şi în Farakla. Se cunoşteau din anii adolescenţei lor şi de aceea Părintele Iacov îi putea vorbi fără reţinere. I-a vorbit despre câteva din ispitele lui şi mai ales i-a povestit despre atacurile satanei, precum şi despre unele experienţe sfinte ale sale. Dar totodată i-a mărturisit temerile şi îndoielile sale.
– Cum să le spun, părintele meu? Unii spun că am păţit ceva, că mi-am pierdut minţile… De vreme ce un diavol spunea altui diavol: “Rupe-i mâna cu care face cruce!”, de vreme ce văd cele ce se petrec în Sfântul Altar cu Sfântul Cap, îmi vor mai spune că am ceva? Cuviosul David este viu…
Şi încet-încet i-a povestit, uneori descoperit, alteori cu jumătăţi de cuvinte, apariţiile şi minunile Cuviosului David. La un moment dat nu s-a mai putut abţine:
– Mă mâhnesc şi sufăr, părinte Teodore… Dar stau aici numai pentru Cuviosul. Am venit un sărman copil de refugiat şi nu i-am adus nimic, ci i-am dăruit numai inima mea… Vezi în ce hal am ajuns… Cred că voi muri în curând…
De la începutul anului 1960 au început să se accentueze mult două lucruri pe chipul său. Şi aceasta în acelaşi timp. Sporirea lui duhovnicească, care făcea ca faţa să strălucească, şi istovirea organismului său.
De acum nu mai avea noaptea lupta diavolilor, ci “lupta” Sfinţilor şi a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că au încetat cu totul ispitele, ci pentru că avea o dăruire şi o dragoste atât de fierbinte faţă de Sfinţi şi de Dumnezeu, încât aceasta îi inunda sufletul în întregime şi se revărsa şi asupra celorlalţi. În mintea şi inima sa n-a rămas niciun colţişor gol în care să se încuibeze ispita. Această dragoste a sa îl încălzea şi îl absorbea atât de mult încât uita de boala sa trupească şi de înfricoşătoarea oboseală. Devenise cu totul duh. Vorbea cu Sfinţii, în jurul lui zburau Îngerii, în întreaga lui fiinţă stăpânea bucuria. Fericirea Împărăţiei Cerurilor era în parte aici, în cămara vasului ales, adică în inima şi în mintea Părintelui Iacov.
Atunci când un monah l-a silit mult să-i spună despre aceste experienţe dincolo de jumătăţile de cuvinte şi de subînţelesuri, i-a spus cu o veselie smerită:
– În seara asta, fiule, m-am aflat şi am împreună-liturghisit cu Sfinţii şi cu Îngerii la jertfelnice care nu se pot descrie.
Şi faţa lui s-a umplut de lumină. Atunci monahul a întrebat:
– Cum se face asta?
– Părintele meu, nu întreba! Acestea sunt lucruri duhovniceşti, a răspuns fericitul Stareţ.
Dar când monahul a insistat, Stareţul a cedat cu o condiţie:
– Părintele meu, să nu spui nimic până ce voi muri. Atunci să spui că “un oarecare stareţ mi-a spus că liturghisea în timpul nopţilor împreună cu Îngerii şi cu Sfinţii şi că trăia în fiecare zi prezenţa Sfintei Treimi”. Ai văzut, părintele meu, ce fericire avem noi monahii şi mai ales clericii?
Din acestea poate înţelege oricine de ce Părintele Iacov nu se temea de moarte, ci dimpotrivă, o aştepta în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare clipă. Unii se mirau atunci când îl auzeau cântând atât de des slujba înmormântării în ceasurile în care făcea diferite treburi. Obişnuia să facă şi altceva, ca să se familiarizeze cu moartea. Se întindea pe pământ, îşi încrucişa mâinile şi începea slujba înmormântării. Câteodată, vrând să folosească pe câte unul, îi spunea:
– Vino să-ţi cânt un cântecel! Şi cânta tropare din slujba înmormântării.
Cutremurătoare erau şi experienţele lui în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii. Nespuse şi minunate erau cele pe care le vedea şi le trăia. Făcea Proscomidia şi adeseori vedea starea duhovnicească a morţilor pe care îi pomenea. Prin uşa Altarului pe jumătate deschisă îl vedeau înaintea Proscomidiei stând la înălţime, neatingând podeaua. Odată a uitat s-o pomenească pe mama lui, iar aceea i-a apărut, dojenindu-l:
– Iacove al meu, tuturor le-ai dat daruri, iar mie astăzi nu mi-ai dat.
Povestea că la fel s-a întâmplat şi cu Macarie* al Ciprului. Părintele Iacov, terminând Proscomidia şi întorcându-se să meargă la Sfânta Masă, l-a văzut pe episcop că stătea de-a dreapta lui, cu palmele una în alta, aşa cum se împărtăşeşte preotul cu Trupul Domnului. În pomenirea şi rugăciunea pentru cei adormiţi era foarte meticulos. Pomenea pe foarte mulţi. Chiar şi pe monahul Antim, care l-a chinuit atât de mult. Odată l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate unde s-a dus Antim după moartea sa. L-a văzut într-o noapte foarte mâhnit într-un subsol nenorocit şi întunecat. Când l-a heretisit, Antim i-a spus:
– Sunt aici… Atunci când mă pomeneşti trece o rază de soare şi văd puţin.
Dar toate acestea erau pentru el ceva firesc. În vremea Heruvicului fericitul liturghisitor de multe ori nu se afla singur în Altar, ci era înconjurat de Îngeri care slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau atmosfera şi participau şi ei la Sfânta Liturghie. Stăteau atât de aproape de el încât îl atingeau cu aripile, iar el privea la chipurile lor tinereşti. Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare, o călugăriţă ce era de faţă l-a văzut că merge prin aer, că intră în Altar fără să păşească pe duşumea. S-a pierdut cu firea şi şi-a făcut cruce, deoarece era pentru prima dată când vedea o minune. Atunci când s-a terminat Liturghia şi călugăriţa s-a dus să ia binecuvântare ca să plece, Părintele Iacov îi spuse cu naivitate:
– Astăzi Liturghia a fost altfel.
Auzind acestea, aceea a prins curaj şi a început să-i descrie cum l-a văzut la Vohodul cel Mare. Dar Stareţul a apucat mai înainte şi i-a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.
Mai târziu i-a explicat unui diacon îndatoririle sale. Şi ca să-l facă mai atent, i-a vorbit cu o adâncă evlavie despre experienţele şi vedeniile lui:
– Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se petrece în timpul Heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii… Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri.
În vremea Sfintei Liturghii, a Heruvicului şi mai ales a epiclezei, chipul Părintelui Iacov strălucea şi emana curăţie, fericire şi măreţie. Da, acest ieromonah istovit, care din 1960 şi după aceea se nevoia şi lucra întotdeauna cuprins de câte o boală grea, făcea în timpul Sfintei Liturghii mişcări măreţe, dar nu teatrale. Avea un mod de a liturghisi înălţător. Şi fiecare simţea că această măreţie ieşea din respectul nemărginit ce îl avea faţă de Taina Euharistiei. Şi ceva mai mult, aceasta o făcea în mod firesc datorită prezenţei în Altar a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Sfinţilor. Apoi i-a mai spus că de multe ori a văzut pe Sfânta Masă cum Îngerii şi Arhanghelii ţineau Trupul Domnului.
Toate acestea s-au făcut foarte repede pricina unei străluciri a feţei Părintelui Iacov, care la început era mică, dar care creştea în chip statornic. În cătunele unde liturghisea şi oriunde mergea cu Capul Cuviosului David, creştinii fie că voiau, fie că nu voiau, erau mişcaţi sufleteşte. Ceva li se transmitea, ceva îi inspira, deşi Stareţul nu spunea niciun cuvânt. Faţa lui senină şi plină de dragoste, fruntea lui luminată, ochii care înveseleau pe om şi vocea lui impunătoare şi mângâietoare, toate acestea îi uimeau pe oameni. Trebuia să fie cineva de piatră sau lipsit de orice sentiment ca să nu simtă că monahul acesta are ceva deosebit. Şi acest ceva deosebit nu putea fi decât ceva dumnezeiesc, deoarece insufla dragoste şi aducea pace în jurul său.
Într-adevăr, atunci când stăteai lângă el, fie că vorbea, fie că nu vorbea, te linişteai fără să-ţi dai seama. Îţi transmitea blândeţe şi pace lăuntrică. Darul acesta îl au numai oamenii lui Dumnezeu, vasele cele alese ale Lui, cei care îl iubesc mult şi-I slujesc cu multă dăruire.
Fericitul Iacov, într-adevăr, a slujit lui Dumnezeu cu desăvârşită dăruire. I-a slujit cu dăruire în chipul cel mai înalt al slujirii, I-a slujit ca liturghisitor. Nimic nu era pentru el mai înalt, mai sfânt şi mai dulce! Dar totodată nimic mai înfricoşător decât Sfânta Liturghie. Se scula cu temperatură, cu bătăi neregulate ale inimii, cu o strângere puternică în piept, cu o flebită înfricoşătoare… dar liturghisea. Mai ales în ultimii ani, când avea mereu probleme cu inima – din 1986 i-au pus aparat de reglat bătăile inimii – se trezea foarte devreme ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie, după care aştepta să-şi revină ca să coboare în Biserică. Şi îl ruga pe Cuviosul David nu ca să-l vindece, ci să-l aiute să stea în picioare pentru a putea liturghisi. Da, numai să liturghisească… şi apoi ce va vrea Dumnezeu. Numai să apuce să liturghisească. Atât de multă râvnă avea fericitul pentru liturghisire. Se întâmpla uneori ca din pricina bolilor lui şi a spovedaniei ce o făcea până la orele 3 dimineaţa, să cugete: “Astăzi n-o să reuşesc să liturghisesc, nu voi putea rezista şi sărmanii oameni au venit de departe la Sfânta Liturghie”.
Atunci îi apăreau Sfinţii şi-i spuneau:
– Iacove, noi am venit de departe şi tu nu liturghiseşti?
Atunci se hotăra să slujească şi pe măsură ce înainta Slujba, se simţea mai bine. Iar atunci când începea Liturghia, de multe ori nu mai simţea că este bolnav. La sfârşit, precum spunea el însuşi, devenea atât de uşor, încât credea că zboară. Totdeauna se îmbrăca cu un veşmânt ieftin. Niciodată n-a avut şi n-a dat bani pentru un veşmânt preoţesc mai bun. Numai în ultimii săi ani a avut veşminte bune, daruri ale fiilor lui duhovniceşti. Dar şi din acestea purta din când în când câte unul, numai atunci când avea lume şi la sărbători. Închinătorii de atunci erau cei mai fericiţi oameni, pentru că fiind puţini, putea să stea de vorbă mai mult cu ei şi să-i asculte în tihnă. Începând din 1960 bunul episcop Grigorie al Halchidei trimitea vara la mănăstire copii, studenţi la Teologie şi alţii. Toţi aceştia au cunoscut nemăsurata dragoste dumnezeiască a Părintelui Iacov, pe care şi l-au făcut părintele lor duhovnicesc şi pe care îl respectau şi iubeau nespus de mult. Aceasta o voia şi bunul episcop Grigorie, care cunoştea sau bănuia harismele duhovniceşti ale Părintelui Iacov, cel cu puţină ştiinţă de carte. De altfel nu-i spusese la hirotonia sa că într-o zi Biserica îl va proclama sfânt?
Dar nu toţi aveau sentimentele bătrânului episcop. Unii vedeau cum lumea – tineri, bătrâni, ţărani, oameni de ştiinţă, meşteşugari – îl cinsteau şi îl respectau pe Părintele Iacov şi de aceea îl invidiau. Oamenii care nu aveau prejudecăţi îşi dădeau seama, sau alte ori pur şi simplu bănuiau, că monahul Iacov se deosebea de ceilalţi călugări. În mod conştient sau nu, oamenii trăiau alături de el pentru câteva clipe ceea ce nu trăiseră nicăieri în altă parte. Dar aceasta nu-l făcea trufaş pe harismaticul monah.
Şi aceasta pentru că fericitul Părinte Iacov lua aminte atât de mult la virtuţile monahale, la smerenie şi ascultare, încât el însuşi spunea:
– Niciodată n-am trecut cu vederea porunca părintelui Nicodim şi nici prin gând nu mi-a trecut să nu-l ascult.
La fel putea spune şi despre virtutea neagoniselii. Era însă uşoară şi mică în ochii lui şi de aceea nu vorbea despre ea. Vorbea şi înfăptuia pe cea mai presus de ea, adică milostenia. A trăit foarte sărac şi lipsit şi tot astfel a închis şi ochii. Deşi în ultimii ani a avut multe, niciodată n-a ţinut nimic pentru sine. Începând din 1960, mănăstirea a început să aibă ceva venituri. Şi el însuşi primea atunci salariu de preot slujitor, dar nu-i rămânea nicio drahmă. De atunci a început milostenia lui proverbială. Mai întâi sute, apoi mii de oameni au fost miluiţi cu sume mari şi mai ales cu trimiteri regulate de bani. Până a ajunge egumen, totdeauna îl întreba pe părintele Nicodim atunci când voia să dea ceva din mănăstire. După ce a devenit egumen în 1975, i se dăruiau mulţi bani, dintre care cei mai mulţi îi dădea la săraci şi mai ales la bolnavi. Lumea îi ducea sau îi trimetea, iar el îi împărţea acolo unde trebuia. Numai de două-trei ori l-au înşelat nişte escroci cărora le-a dat bani. Dar nu s-a mâhnit, căci foarte repede i-au trimis cu mult mai mulţi pentru săracii şi bolnavii lui.
Extras din Fericitul Iacov Tsalikis – Editura Evanghelismos, 2004.
Puteți citi și:
1 comment
Comments are closed.