Minciuna nu odihneşte

– Părinte, când cineva şi-a făurit lumea lui proprie, deoarece crede în gândul său, poate fi ajutat de rugăciunile celorlalţi?

– Ce nevoie crezi oare că mai are să fie ajutat, dacă el şi-a făcut lumea sa proprie?… Este lucru mic să-şi facă cineva o întreagă lume proprie?… Ascultă, dacă cineva îşi face propria lui lume prin gândul său, crezi că el are vreo odihnă, crezi că simte vreo bucurie? Minciuni. Minciuna nu-l odihneşte pe om. Să spunem că cineva este nevoit să spună o minciună, ca să scape pe altcineva. Îl poate scăpa chiar şi de la moarte, dar minciuna ce a spus-o nu încetează a fi o jumătate de păcat. Sau cineva spune o dată o minciună cu gând bun, ca să ajute o situaţie şi să nu se pricinuiască sminteală. De pildă vine la mănăstire pe ascuns un cunoscut ca să-şi spună o problemă a familiei sale, ca să se uşureze. Vine după aceea, să presupunem, fratele lui şi te întreabă: „A trecut pe aici cutare?”. Dacă-i spui „a trecut”, se va crea o întreagă istorie, pentru că celălalt se compromite. Atunci spui: „nu ştiu”. Pentru că dacă spui „a venit” se poate să meargă chiar să-l şi bată. Aceasta este altceva. Însă trebuie să luăm aminte, pentru că dacă se întâmplă trei-patru de astfel de împrejurări, încet-încet se poate ajunge şi mai departe. Adică cineva se poate obişnui să folosească minciuna fără motiv şi să dobândească astfel o conştiinţă greşită. Să ajungă să spună basme întregi fără să-l mustre deloc conştiinţa. Iar după aceea, aceasta devine o ştiinţă.

Măi, măi, cum mai potrivesc unii minciunile dacă exersează! Pot plăsmui un basm întreg ca să te convingă! La Colibă a venit odată un cunoscut de-al meu. Se afla acolo şi un grup, compatrioţii unui copil pe care îl ajutasem. Sărmanul acesta, deşi era isteţ la minte, copil bun, era leneş. Nu voia să lucreze. Se învăţase să umble. Patru ani am încercat să-l aduc pe calea cea bună. Atunci le-am spus compatrioţilor lui: „Îngrijiţi-vă să aflaţi ceva de lucru pentru acest copil! Eu am încercat şi cu alte prilejuri să-l ajut. L-am trimis şi în Kastoria, la nişte cunoscuţi, să înveţe meseria de blănar, dar a plecat. Este tânăr şi este păcat să-şi piardă vremea aşa. Are numai mamă, tatăl lui a murit”. Atunci acel cunoscut al meu a început să spună celorlalţi: „Da, ne-am îngrijit împreună cu părintele Paisie ca acest copil să meargă acolo şi să înveţe de la blănar. Şi după aceea, după ce a plecat de acolo, câţi bani nu a dat pe telegramele ce le trimitea la patronii lui, ca să nu se neliniştească! Dar nu-i nimic! Astea nu se discută… I-am spus atunci şi Părintelui că nu se va îndrepta copilul!”. „Ce spune acesta?”, m-am gândit. Dar nu am vrut să spun nimic, ca să nu-l jignesc. Deşi auzise pentru prima oară cele discutate, a plăsmuit un basm întreg, cum că ne-am îngrijit împreună de copilul acela, că am aflat soluţia să meargă să înveţe meseria de blănar etc.! Felul în care le-a spus m-a pus şi pe mine pe gânduri.

– Le-a spus înaintea Sfinţiei Voastre?

– Da, înaintea mea le-a spus. Erau şi ceilalţi.

– Şi ce a câştigat din aceasta?

– Ce a câştigat? În clipa aceea a simţit o satisfacţie egoistă, dar după aceea se chinuia. Crezi că avea pace înlăuntrul lui?

– Atunci când un om spune un fapt puţin umflat…

– Da, cu puţin sos!

– Din slavă deşartă o face?

– Ei, dar din ce altceva crezi? Din slavă deşartă şi din egoism le spune.

– Ce va putea ajuta pe un astfel de om ca să-şi îndrepte neputinţa aceasta?

– Să înceteze de a mai spune minciuni. Trebuie să ştie că minciuna, chiar şi atunci când are circumstanţe atenuante, nu încetează să fie o jumătate de păcat.

– Părinte, se poate ca cineva să ne dea ceva ca să ne iconomisească, iar noi să credem că ne-a dat-o pentru că o merităm?

– Ascultă, dacă-ţi spun: „Tu, soră, vei putea ajunge la măsurile Sfintei tale patroane!”, poate vei zâmbi puţin, dar înlăuntrul tău nu vei avea odihnă. Minciuna nu odihneşte, pentru că nu are Harul lui Dumnezeu. Iar cel nedrept care nedreptăţeşte şi spune: „Acesta este al meu”, nu are odihnă. Iată, turcii din Constantinopol, deşi au trecut atâţia ani de la Cădere (a Constantinopolului, n.tr.), atunci când îi văd pe greci că merg acolo, simt că au un lucru răpit şi îi privesc ca şi cum ar fi venit proprietarul. Şi sunt turci şi au trecut atâţia ani…

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
74
Shares
Previous Post

Tragedia vremurilor noastre

Next Post

Frumuseţea indispensabilă lui Dumnezeu

Related Posts