Dacă nu putem să facem asceză trupească, fiindcă suntem neputincioși, cel puțin să facem asceză cu mintea și cu limba. Mintea să nu cugete în chip viclean și limba să nu vorbească cuvinte păcătoase, ca să aflăm mântuirea. Limba noastră să o strunim, ca să nu spunem lucruri necuviincioase, ci doar ceea ce este folositor și ziditor. Tot ce ne vatămă pe noi și pe aproapele să nu iasă din gura noastră. „Tot cuvântul putred din gura voastră să nu iasă”[2].
De asemenea să ne păzim și inima, să nu simtă în chip pătimaș și să nu ajungă cedarea gândului până la inimă. Când inima noastră nu este întinată, nici trupul nu este bolnav. Din inimă pornesc și cele bune, și cele rele, și sfințenia, și necurăția.
Trezvia este cea care dăruiește omului ochi duhovnicești și vede și cercetează și nu îngăduie gândurilor rele să înainteze în profunzime. Ca să vadă cineva că este pătimaș, și aceasta este luminarea lui Dumnezeu; este ceva care va ajuta la îndreptarea lui. Căci dacă nu vede, dacă nu ia aminte, nu se va izbăvi. Prin urmare, când cineva vede bine, când are ochi sănătoși, acest lucru este primul de care este trebuință ca să pășească corect.
Suntem de unii singuri, fiecare separat în chilia sa, cufundat în sinea sa. Ne înșeală diavolul că nu există nimeni lângă noi și astfel greșim față de Legea lui Dumnezeu, săvârșind unele neatenții. Înlăuntrul nostru păcatul este foarte viu. Patimile sunt înrădăcinate în inimă. Închipuirea lucrează neîncetat. O imagine o aduce pe cealaltă, și astfel o patimă o aduce pe cealaltă. Iar dacă nu luăm aminte și nu cugetăm că Dumnezeu cunoaște ceea ce cugetăm, ceea ce ne închipuim, atunci vom înclina către păcat. Nu este atât de grav a păcătui cineva doar trupește, ci pot să spun că mai mult păcătuim lăuntric, sufletește, deoarece credem că nu ne vede nimeni. Lăuntric, dacă nu luăm aminte, se creează un adevărat iad. Ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu vede toate acestea și Se poartă cu noi pe potrivă. De aceea la orice să spunem: „Vrea aceasta Dumnezeu? Nu, atunci să nu o fac”.
De multe ori ne înșeală o patimă – pe mine primul – și cedăm. Însă apoi avem mustrarea conștiinței. Cel puțin această mustrare să ne ajute să ne pocăim și ne dea puterea de a ne îndrepta greșelile. Dacă nu putem să împlinim prima voie a lui Dumnezeu, aceea de a nu păcătui deloc, cel puțin să o împlinim pe cea de a doua, voia lui Dumnezeu din iconomie, aceea de a ne pocăi și a ne întoarce. Prima voie a lui Dumnezeu a fost aceea de a nu păcătui Adam în Rai. Dar de vreme ce a păcătuit, al doilea pas a fost acela de a se pocăi, de a se întoarce. Când toate acestea le punem bine în sufletul nostru, cu siguranță viața noastră va deveni foarte atentă.
Așadar nevoința noastră să fie aceea de a lua aminte la minte, la inimă și la gură, căci atunci când acestea sunt curate, și faptele noastre trupești vor fi curate. Sfinții Părinți au arătat mari izbânzi în toate nevoințele. Noi, cel puțin să ne străduim să păstrăm pe acestea trei curate, alungând închipuirile viclene, pe care ni le aduc patimile și demonii și să nădăjduim, cu harul lui Dumnezeu, că vom afla milă în ziua Judecății.
Avem atâtea arme luminoase de la Hristos. Avem mai ales rugăciunea, care este arma noastră cea mai tare. Când monahul are neîncetat trezvia și rugăciunea, cu harul lui Dumnezeu, trece ușor peste greutăți. Trezvia îl povățuiește; ia aminte aici, ia aminte acolo, aici este demon, acolo cursă, acolo groapă; ia aminte! Iar atunci când vine în contradicție cu demonul, ia arma rugăciunii și astfel se deschide drumul liber. Însă atunci când nu există trezvie, cădem precum orbul peste vrăjmaș, în cursă, în groapă. Când cineva nu are trezvie, nu are nici rugăciune. Cred că atunci când există acestea două împreună, una o ajută pe cealaltă.
Adeseori trebuie să facem socoteala, autoconcentrare, să facem control asupra noastră înșine. „Oare pășesc corect? Nu cumva sunt prins de o patimă? Inima mea este izbăvită de patimi sau este undeva robită?”. Și dacă acest lucru mă ajută și mă văd pe mine însumi că sunt biruit, să mă silesc să mă îndrept. Și silirea este un pas spre îndreptare, spre izbăvire. Fiecare monah trebuie să se liniștească din partea gândurilor și să nu primească simțiri păcătoase. Să aibă această pomenire a morții și a răspunsului la Judecată. „Ce va spune Hristos despre această faptă a mea? Cum o voi îndreptăți înaintea Lui?”.
Trezvia așadar pe calea acestei vieți ne va ajuta să ne aflăm în ceasul morții, care este clipa cea mai grea a vieții omului, într-o stare satisfăcătoare, cu conștiința liniștită. Aceasta va fi îngerul mângâietor în acel necaz și întristare a morții, fiindcă acest ceas este foarte greu pentru toți. „Vai, cata frica ii este sufletului cand se desparte de trup! “Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci și nu are cine să-i ajute! Către îngeri își ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta.” Nimeni nu-l poate ajuta în acel ceas, decât faptele bune și conștiința curată. Nici îngerii nu pot să ajute, fiindcă aceștia caută să afle fapte bune să le prezinte ca și credit, ca să ajute sufletul ce iese din trup.
Când îngerii suiau sufletul Teodorei s-au îngreuiat. Și dacă nu ar fi ajutat mijlocirile Sfântului Vasilie, starețul ei, nu ar fi trecut vămile. Îngerii spuneau singuri: „Dacă nu am fi avut ajutorul Sfântului Vasilie, cu greu ne-am fi descurcat cu demonii”.
Mereu să cugetăm la ceasul morții. Ne întindem să ne culcăm; cu pomenirea morții să adormim, deoarece somnul este o închipuire a morții. Așa cum cădem pe patul nostru, tot astfel vom cădea pe năsălie. Iar când ne vom trezi și vom ridica ca să lucrăm, din nou cu pomenirea morții să lucrăm. În fiecare clipă să trăim moartea, să cugetăm la ea și astfel viața noastră va fi cu siguranță trezvitoare. „Amintește-ți de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui”.
Este foarte folositor să se afle cineva lângă muribund. Căci se gândește că nici el nu poate să evite acest ceas și că și el va ajunge în aceeași stare. De multe ori moartea este foarte dureroasă și grea.
A fost întrebat Avva Agaton:
– Avva, nu ai nădejde în faptele tale, că te vei mântui?
– Nu, le-a răspuns el.
– Dar de ce, Avva, de vreme ce faptele tale sunt atât de bogate și ascetice? Dacă tu nu te vei mântui, atunci cine se va mântui?
– Eu, pe cât am putut omenește, m-am străduit să fiu plăcut lui Dumnezeu, dar nu știu dacă faptele mele au plăcut lui Dumnezeu. Când voi merge acolo și voi auzi din gura Sa că faptele mele sunt bune și mântuitoare, atunci voi crede aceasta.
Marele Antonie, când a simțit că a venit ceasul său să plece, plângea și a spus fiilor săi duhovnicești ca un sfat: „Aduceți-vă aminte de moarte, căci această pomenire nu m-a lăsat niciodată să-mi neglijez îndatoririle mele”. Sfânta Irina de Hrisovalant plângea de asemenea înainte de moarte. Pot să spun că puțini oameni sfinți au trecut de moarte bucuroși sau fără durere, fiindcă firea morții înseamnă durere.
Dacă Sfinții întâmpinau și întâlneau astfel cu frică moartea, noi păcătoșii – și primul sunt eu cu atâtea responsabilități – cu atâtea greutăți pe care le port, ce voi face în ceasul acela? „Plâng și mă tânguiesc, când cuget la moarte”. Dar, părinții mei, singurul lucru pe care îl cred este că mai întâi Harul lui Dumnezeu și apoi conștiința liniștită ne va ajuta să depășim greutatea morții.
Dacă vom lua aminte la viața noastră, dacă facem ascultare la ce ne dictează conștiința potrivit legii, ar trebui să primim destul ajutor în acel ceas greu. Să nu uităm destinația noastră. Cu trezvie, cu rugăciune și cu pomenirea morții să înaintăm având ajutorul lui Dumnezeu și puterea nevăzută a îngerului păzitor și a sfinților. Și să nădăjduim că vom ajunge la sfârșitul căii, fără să fim prinși de vreun demon. Suntem păcătoși, suntem neputincioși, suntem oameni din veacul al optulea. Și de aceea avem o deosebită compătimire din partea lui Dumnezeu.
Să ne cerem mereu în rugăciunea noastră de la Dumnezeu și Maica Domnului să ne ajute să depășim toate cursele, să biruim pe diavolul și să ajungem biruitori la marea noastră destinație, unde ne vom încununa. Amin.
Rugăciune
Preadulce Iisuse, Te-ai dăruit nouă păcătoșilor, ai vărsat Preasfânt Tău Sânge, ne-ai spălat rănile și ne-ai albit haina sufletului cu moartea Ta! Omoară patimile noastre. Omoară și pe diavolul, care ne urmărește zi și noapte, neîncetat.
Preascump Fiu al lui Dumnezeu, trimite-ne ajutorul Tău din Cer și de la Tronul slavei, pe care Te odihnești după biruința asupra diavolului.
Mărturisim Harul, mărturisim mântuirea. Credem neclintit în Dumnezeirea Ta. Mărturisim înaintea oricărei zidiri văzute și nevăzute că ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea noastră, Singurul Sfânt și întru Sfinți odihnit. Ești Dumnezeul dragostei. Nu poate mintea noastră săracă să pătrundă în Mintea Ta cea nesfârștiă. Ca un mare general ai zdrobit pe Amalic cel de alt neam și ca pe o gazelă prinsă în cursă ne-ai eliberat. Mărturisim osteneala Ta, durerile Tale, sudoarea Ta, Crucea Ta ce ai răbdat-o pentru noi!
Iisuse, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Bunule Păstor, ai condus oile Tale la staulul mântuirii. Primește săracele noastre cuvinte, mica noastră rugăciune, smerita noastră mărturisire și primește pe acestea ca pe o tămâie înaintea Ta! Continuă, Doamne, cu nesfârșita Ta pogorâre și milostivire întregirea frumoasei Tale lucrări, cea izbăvitoare, minunată, felurită.
Îți mulțumim din tot sufletul nostru și primește săraca noastră mulțumire ca pe cei doi bănuți ai văduvei sărace, care a dat toată avuția ei. Iar noi, tot ce avem, aceea și oferim. De la cel sărac și sărman ce ai de luat?
Îți mulțumim, Doamne, și ne învrednicește, când vei primi sufletele noastre, când vom veni prin chemarea Ta către Tine, în ziua aceea arătată, când sufletele drepților vor străluci, luminate fiind de lumina neînserată și nesfârșită a dumnezeiescului Tău Chip, să ne închinăm Ție cu adorare din tot sufletul nostru! Primește rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor Sfinților Tăi! Amin.
[2] Efeseni 4, 29
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
