Iconografa KLEONIKI SIMEONIDU (1967-2005)
Kleoniki s-a născut la Tesalonic în anul 1967 pe 30 iunie, praznicul Sfinților Apostoli. La vârsta de opt ani i-au apărut simptomele miopatiei. I se îndoiau genunchi și cădea ușor, avea instabilitate, șchiopăta și se sprijinea de pereți, ca să nu cadă. Mergea la școală cu multă osteneală. În clasa a șasea a mers doar două luni, dusă în brațe de mama sa, iar apoi a încetat să mai meargă. Însă pentru că iubea mult învățătura, a continuat să studieze acasă. Citea cu multă ușurință și avea foarte o memorie foarte bună.
De la vârsta de aproape paisprezece ani a folosit căruciorul pentru invalizi vreme de douăzeci și patru de ani, până la adormirea sa. Mama ei o aranja în fiecare zi, fiindcă mădularele ei erau foarte moi, de parcă ar fi fost dezmembrate. Fiindcă avea neputință și atrofiere musculară, o lega cu un cordon, pentru că altfel cădea. Când era bolnavă la pat nu putea nici să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă nici să-și schimbe locul. Dacă se întâmpla să-i cadă mâna, nu putea să o ridice și în asemenea situații, dacă se întâmpla să fie singură (fiindcă nu-i plăcea să o strige mereu pe mama sa, ca să-i slujească), se apleca și își trăgea mâna cu dinții în sus. Ceea ce era încă mai dureros era că nu putea nici măcar să alungem o insectă, nici măcar o muscă de pe hainele sale. Însă își înfrunta boala cu răbdare. Odată, când avea o puternică mâncărime la degetele picioarelor, ca să afle o cât de mică alinare, i-au pus picioarele în apă. Mama ei povestește următoarele în legătură cu urmările neprevăzute ale bolii sale:
„Într-o dimineață, pe când încă nu aveam căruciorul – avea vreo treisprezece ani – a fost nevoie să merg undeva. Am așezat-o și am pus lângă ea o plăpumioară împăturită, ca să-și țină mâna pe ea. După ce am plecat, ea a apucat cu dinții plăpumioara, care era de bumbac, și și-a pus-o pe genunchi, ca să se odihnească, însă capul i s-a aplecat în față și s-a afundat în plăpumioară. Era în primejdie să se asfixieze și a început să strige, după ce și-a întors cu multă osteneală capul într-o parte. Ușa de la balcon era puțin deschisă și au auzit-o vecinii de vizavi, însă ușa de la intrare era încuiată. Au mers în apartamentul de alături și au găsit un copil, care a trecut peste grilaj, le-a deschis ușa și au ajutat-o. Când m-am întors mi-a spus că pe când era cu capul plecat a simțit de două ori o adiere blândă, care a răcorit-o. Și nu s-a plâns că am lăsat-o singură. Altă dată a căzut de pe pat și nu a mai putut să se ridice. Unde a căzut, acolo a rămas.”
Ridicarea crucii în fiecare zi
Kleoniki îi odihnea pe mulți care aveau prilejul să o vadă și să vorbească cu ea, pentru că întotdeauna chipul ei era luminat de un zâmbet. Avea maturitate duhovnicească, deoarece își cultiva virtuțile înnăscute prin citirea cărților duhovnicești. Citea mult, stătea câte o noapte întreagă trează, ca să termine o carte. Cu discernământul care o caracteriza îi spunea mamei sale: „Eu am să dorm de dimineață, când tu ai treabă, ca să nu te obosesc, iar noaptea am să citesc.” Și într-adevăr, avea o lumânare într-un sfeșnic de sticlă lângă pat și citea câte o carte pe noapte. Citirea îi umplea sufletul: scrieri ale Sfinților Părinți, Vieți de Sfinți, texte din enciclopedii, scrieri pe teme sociale și bioetice. Când o interesa ceva, făcea însemnări, ca să discute cu specialiști. Îi plăcea desăvârșirea. Tăia pagini cu articole interesante și le aduna într-un album. A scris cu litere frumoase, bizantine Imnul dragostei al Apostolului Pavel și fragmente din Memoriile lui Makrianis și le-a pus pe pereții camerei sale. În Psaltirea sa a scris pe primele pagini goale: „Păzește-mă, Doamne de cursele demonilor, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc. Vino, Lumină adevărată, vino Taină ascunsă, vino Cunună neveștejită, vino Tu, Cel singur, la cel ce este singur!”. Nici o clipă nu o lăsa să treacă fără să facă ceva folositor. Era neobosită. Înaintea ei cei sănătoși se simțeau neputincioși și trândavi. Era un suflet nobil. Îi plăceau broderiile cu modele realizate armonios, hainele cu flori, iubea frumosul. Când putea, făcea semne de carte și broda, iar banii pe care îi câștiga îi dădea ca ajutor pentru lucrarea misionară a Bisericii. Odată, din pricină că nu avea putere să treacă acul cu ață prin canava[1], l-a tras cu dinții, nevrând să renunțe la această lucrare.
Nu cunoaștem câți au primit folos de la Kleoniki, nu numai de la pilda răbdării de care dădea dovadă, ci și de la rugăciunile ei. Asculta, asculta, asculta, iar apoi cu discernământ găsea rezolvarea problemei. O mamă căreia îi murise copilul într-un accident de circulație a aflat mângâiere și puterea de a depăși această încercare. Când cunoscuții și prietenii îi spuneau problemele lor, Kleoniki nu răspundea îndată. După câteva zile le vorbea despre acele probleme în puține cuvinte. Se gândea mult înainte să vorbească, însă puținele cuvinte pe care le spunea erau pline de înțelepciune. Pentru aceasta mulți oameni, chiar și clerici, îi cereau să se roage pentru ei. Pentru o problemă făcea într-o zi trei mii de șiraguri de metanii, iar alteori citea Paraclisul Maicii Domnului sau al unor Sfinți.
„Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.”[2]
Odată aștepta într-o biserică, ca să-i vină rândul să se mărturisească. Atunci duhovnicul, după ce a terminat de mărturisit o doamnă în camera de spovedanie, a îndemnat-o să treacă prin biserică ca să o vadă pe copila din cărucior. După ce doamna a vorbit cu Kleoniki, a spus: „Problemele mele nu sunt nimic față de cele pe care le are această tânără și care este totuși cu zâmbetul pe buze.” (Despre această întâmplare s-a vorbit și la Postul de radio al Bisericii). Avea credință mare, dar și gândire rațională. Nu avea complexe de inferioritate în legătură cu starea ei. Nu dorea să fie compătimită, felul vieții sale arăta aceasta. Nu se tulbura când îi spuneau cuvinte jignitoare sau când își exprimau compătimirea spunând „Sărmana de ea, ce pătimește!”. Nu era mânioasă, ci avea o purtare nepătimașă. Când o necăjea cineva cu vorbe și aluzii, nu le spunea nimănui, ci le ținea ascunse înlăuntrul său, însă nici nu avea vreo aversiune împotriva celui ce o necăjise. Într-o zi a vrut să meargă împreună cu mama sa la birourile Misiunii ortodoxe, lângă biserica „Sfânta Sofia” din Tesalonic. Și fiindcă s-a produs o întârziere datorită căruciorului, șoferul de taxi a început să vorbească grosolan. Kleoniki însă nu protestat și nu s-a plâns. Altădată însă un alt șofer de taxi s-a comportat atât de frumos, încât s-a oferit să repare căruciorul și nici bani nu le-a luat, ci a spus: „Eu mi-am luat răsplata!”. Prin pilda sa îi făcea și pe ceilalți să înțeleagă că judecarea aproapelui nu are nici o noimă. Spunea: „Lăsați, nu mai vorbiți despre aceasta, uitați ce s-a întâmplat!”
Problema nu este de ce suntem ceea ce suntem, ci cum să devenim așa cum trebuie să fim. Și vom reuși aceasta, dacă tot ceea ce facem o facem cu Iisus, cu Harul Său, străduindu-ne să vedem și să iubim cu inima lui Iisus.
La manifestarea timpurie a bolii, Kleoniki avea împotrivirea ei personală. Era sănătoasă, pregătită pentru orice, pentru toate greutățile. Voia să fie informată despre evoluția bolii sale, își dorea să pună în practică orice lucru nou despre care citea. De exemplu a comandat în America o „unealtă” specială, ceva ca un pai, care avea la capăt o ventuză, iar prin celălalt capăt trăgea aerul și astfel întorcea paginile cărților. Avea o personalitate aparte, de om matur, însă pe chipul ei era nelipsit zâmbetul de copil nevinovat. Îi privea pe tineri cu ochi nevinovați, fără nici o urmă de gând necuviincios. Îi plăcea să învețe. Credea că omul trebuie să învețe toată viața. A învățat engleză, germană și pentru o vreme a încercat să învețe bulgară, pentru că avea ajutătoare pe o doamnă străină. Cuvintele „nu pot” le folosea numai pentru cele în legătură cu boala. Pe toate celelalte le înfrunta prin credința în Dumnezeu și prin tăria voinței. Era un suflet luminat, așa cum ne-a spus sora ei. O altă cunoscută de-a ei, care a trăit în ultimii ani alături de ea slujindu-i, mărturisește: „Nu am întâlnit o persoană mai dependentă de alții (de vreme ce nu putea nici mâna să și-o miște, nici să-și slujească singură), însă în același timp nu am văzut nici o persoană mai liberă și mai energică decât ea. Întotdeauna era ocupată cu ceva. Mâinile și picioarele sale parcă erau legate cu sfoară de trup, însă avea o atitudine plină de demnitate. Parcă era în afara trupului, însă fără să fie nepăsătoare față de el sau să se rușineze de starea în care se afla. Nu ne îngăduia să o privim ca pe o „lovită de soartă”. Era plină de mărinimie, iubitoare de desăvârșire, isteață și prin glumele bune pe care le spunea crea o atmosferă plăcută. Știa să scoată dulcele din amar. Odată niște tinere au luat-o să facă o plimbare cu căruciorul și, pentru că drumul avea gropi, a căzut și s-a zgâriat. Mai apoi povestea întâmplarea în glumă și râdea.
[1]Țesătură rară din fire groase de bumbac, tari și duble, formând o împletitură de pătrate regulate și servind la executarea unei broderii.
[2] 1 Corinteni 1, 27.
