Pe urmele sihaștrilor din Pustiul Iordanului

Când citim viața Cuvioasei Maria Egip­teanca, scrisă la începutul veacului al 7-lea de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, înțelegem lucrarea lui Dumnezeu în istorie și în viața fiecăruia dintre noi.

Cărările umblate atunci de Maria Egipteanca sunt astăzi imposibil de străbătut de către cineva. Nu doar vremurile și locurile, ci și oamenii s-au schimbat mult.

Faptele vieții Cuvioasei par desprinse dintr-o poveste de demult, când lucrurile curgeau altfel, într-o deplină tihnă, în comparație cu tumultul și permanenta agitație pe care le preferăm în evul contemporan.

Schimbarea dramatică din viața Mariei Egip­teanca, despre care mărturisește Sfântul Sofro­nie, este posibilă, întrucât avem mărturii că s-a produs în viețile multor oameni care s-au apro­piat de Dumnezeu, indiferent de adâncimea păcatului în care se aflaseră până atunci.

Mărturisesc că am străbătut, cu smerenie, cărările bătătorite altădată de Maria Egipteanca, de Cuviosul Gherasim de la Iordan, de Sfântul Ioan Iacob, Noul Hozevit, și de alți mari nevoitori ai perioadei patristice, pline de trăire și elevație spirituală, care ne oferă exemplu și curaj în itinerarul spiritual pe care îl avem de parcurs.

Fără să am gândul înălțat spre cer precum Maria Egipteanca, am pășit, de multe ori, pe pământul arid al Pustiului Iordanului.

De câteva ori, am ajuns până la gardul care ne atenționa că în apropiere se află un teritoriu cu mine militare, existente încă din anii ‘67, după Războiul de șase zile dintre Iordania și Israel.

În repetate rânduri, am mers până la limita cu sârmă ghimpată, alături de pelerinii care veneau în Țara Sfântă cu nădejdea de a înțelege cuvintele Evangheliei și lucrarea duhovnicească a Sfinților.

Dumnezeu mi-a îngăduit, din nemărginita Sa milostivire, privilegiul și negrăita bucurie de a păși înlăuntrul pustiului, în cele câteva așezăminte monahale care au funcționat, o perioadă mai lungă sau mai scurtă, pe Valea Iordanului, până când au fost închise, cu puțin înainte de anul 1970.

Ne-am îndreptat către râul Iordan și, grație unor aprobări speciale obținute de părinții Teofil și Ioan, am intrat în incinta schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”.

Am pășit cu emoție în Biserica înălțată la jumătatea veacului al 20-lea. Am văzut locul turlei zdrobite sub greutatea obuzelor care au explodat în 1967, am observat cum un perete al Bisericii, clădită sub atenta supraveghere a arhitectului Dimitrie Berechet, a căzut și am vizitat cele două case ale schitului, unde au locuit Sfântul Ioan Iacob și ceilalți nevoitori, și ele lovite de obuze și de trecerea timpului. În Biserică se mai păstrează încă fragmente de pictură modestă, din istoria recentă a României, dar notabilă, mai cu seamă, pentru faptul că a fost realizată pe vremea când în țară guverna regimul comunist. În ciuda tuturor dificultăților, Patriarhul Justinian s-a străduit să trimită acolo o echipă de pictori, care au împodobit Biserica proiectată de Dimitrie Ionescu-Berechet, arhitectul inspirat de Dumnezeu și iubitor al Bisericii naționale.

Opt coloane brâncovenești străjuiesc un preafrumos pridvor, de o marcantă virtuozitate, iar ancadramentele de la ferestre, ca și stema Patriarhiei, împreună cu celelalte împodobiri ale zidurilor, sunt de o rară eleganță. În partea dreap­tă a Bisericii se păstrează urmele unui vechi mormânt, pe a cărui cruce nu se află scris niciun nume, dar putem presupune că înseamnă locul de odihnă al schimonahiei Melania Mincu sau al vreunui alt nevoitor din perioada trecută.

La schitul de lângă Iordan a fost împușcat și părintele protosinghel Damian Stogu, slujitor al acelui sfânt lăcaș, care, surd fiind, nu a răspuns somațiilor militarilor, aceștia deschizând focul asupra lui.

Am văzut pământul răscolit de mașinile specializate în localizarea și scoaterea minelor amplasate în acel loc de armata israeliană în 1970. Vastul proiect pentru care și-au dat mâna mai multe națiuni, reprezentanții Bisericii Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice și ai unor culte din Țara Sfântă, a fost îndeplinit după mulți ani de pregătire.

Am fost impresionat de ce am văzut la Iordan și cred că Dumnezeu mi-a dăruit acest privilegiu pentru osteneala și râvna de a afla și de-a consemna câteva date despre acest loc. Cu excepția părinților Teofil și Ioan, nimeni nu a mai ajuns în incinta Bisericii și a caselor Schitului Românesc de la Iordan, în ultimii 50 și mai bine de ani.

Când am ajuns în perimetrul auster al schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, am fost uimit de binecuvântarea pe care Dum­ne­zeu a avut-o față de mine ca, după o absență de peste jumătate de veac, să înțeleg, măcar în parte, istorisirile Sfântului Sofronie despre Maria Egipteanca, ale lui Ioan Moshu și ale celorlalți aghiografi cu referire la nevoințele monahilor din Țara Sfântă.

În doar câteva cuvinte, pot să mărturisesc că am văzut-o, cu ochii minții și ai gândirii teologice, peregrinând acolo pe Maria Egipteanca, în cei 47 de ani de retragere spirituală, de totală renunțare la ceea ce oferea lumea. Maria Egip­teanca va fi trecut de multe ori în locul pe care l-au primit românii la începutul veacului al 20-lea de la Autoritatea Britanică, pentru a-și construi acolo un schit. Aici parcă respiri tăcerea și lacrimile Cuvioasei Maria și simți cum ți se deschid și ție „Ușile pocăinței”.

Poate că odinioară, prin același loc, se ducea Cuvioasa către apa Iordanului, sau venea de acolo, de unde primea curățirea și ștergerea de păcate, căci Iordanul a purtat, în drumul lui, mulțime de păcate și gânduri necuviincioase ale celor care au luptat pentru despătimire. Cât de târziu se culeg roadele unei astfel de lupte…!

Am meditat apoi la nevoința Sfântului Ioan Iacob.

Nu a sihăstrit prea mult în acele locuri, dar cinci ani petrecuți în Pustiul Iordanului reprezintă o adevărată mucenicie.

În unele zile, poposind câte un ceas, două, pe malul Iordanului, în însoțirile pelerinilor români ajunși în Țara Sfântă, am simțit dogoarea soarelui. Cred că la fel de puternică era și dogoarea rugăciunii neîncetate a Sfântului Ioan Iacob și a celorlalți nevoitori.

Noi îl pomenim ca pe un mare Cuvios și rugător, întrucât s-a nevoit mult la Mănăstirea „Sfântul Sava”, la Iordan, și apoi la Hozeva.

Soarele fierbinte căruia i-a ținut piept în Pustiul Iordanului îi lumina mai târziu chilia din Hozeva.

De aceea, beduinii i-au spus Starețului de la Hozeva, în preajma morții Sfântului Ioan Iacob, că, în multe nopți, chilia lui ardea. Însă nu s-au găsit urme de foc, căci era o altfel de flacără, rod al nevoinței și însingurării sale.

M-am gândit apoi la Damian Stogu, cel care nu s-a retras din fața militarilor care l-au somat, rămas între timp fără auz. Auzea doar glasul lui Dumnezeu; nimic din cele ale lumii acesteia nu mai erau ascultate de el. Petrecuse o vreme ca sihastru acolo, deși teritoriul era închis și conflictul între cele două state nu mai îngăduia nimănui să pătrundă în zona care a fost apoi minată.

Ce să mai spun de splendoarea sfioasă a Bisericuței românești ridicate acolo?

O parte din ea nu se mai păstrează, iar turla a căzut, atât din cauza schimburilor de focuri, cât și din pricina intemperiilor. Au rămas însă silueta princiară a acestei construcții și mai ales remarcabilul pridvor deschis cu coloane, din care Ioan Iacob privea în anii 1947-1952 către Ierusalimul de pe pământ și cel ceresc.

Câți alți monahi și monahii nu pot fi amintiți?

Toți au avut dorul de a călca pe urmele Mântuitorului, urmând nevoinței Mariei Egip­teanca, și au simțit cât de mare este mila lui Dumnezeu.

Fără să am gândurile și trăirile acelora, mi-am amintit atunci de acești sihaștri care au strălucit, primind lumină de la Lumina lumii.

Nu pot uita drumul către râul Iordanului, la o zi de prăznuire a Botezului Domnului. Erau mulți pelerini din lumea întreagă, alături de preo­ții lor, care se stropeau simbolic cu apă, amintind cuvintele Mântuitorului și ale celui care L-a botezat în repejunile Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul.

Pe celălalt mal al râului, în mănăstirea ortodoxă, se aflau la fel de mulți credincioși, cuprinși de o iradiere de lumină, într-o zi cu soare, la propriu și la figurat.

Pe o astfel de cărare, nădăjduim să ne întoarcem cât mai des către Iordan pentru a-L urma pe Mântuitorul, Care a ridicat păcatele lumii, Mielul lui Dumnezeu, mărturisit de Ioan Botezătorul în fața celor adunați la râu pentru a asculta cuvânt de îndreptare.

Pe urmele Mântuitorului ne vom întâlni cu pustnicii care au avut același dor. Dacă trăirea noastră nu este asemenea trăirii lor, gândul înainte de marea sărbătoare a Învierii Domnului se unește cu cel al sihaștrilor de pe Valea Iordanului.

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

Sursa: http://ziarullumina.ro

Previous Post

Pocăința ne oferă cu adevărat întâietate înaintea lui Dumnezeu

Next Post

Terapia adicțiilor, un proces de durată: Lecția Cuvioasei Maria Egipteanca

Related Posts
Total
2
Share