Duminica a 21-a după Rusalii – a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic
Apostol Galateni 2, 16-20
Fraţilor, ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Pentru că, de zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă). Fiindcă eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.
Evanghelia Luca 8, 5-15
Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă! Şi ucenicii Lui ÎI întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi, în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă!
Apostol Tit 3, 8-15
Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca aceia care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, întrucât acolo m-am hotărât să iernez. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apolo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc, întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.
Evanghelia Ioan 17, 1-13
În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.
Lecturile scripturistice din cadrul Sfintei Liturghii duminicale îl au ca reper în această perioadă pe Sfântul Apostol Luca, a cărui Evanghelie s-a rânduit să fie parcursă în cultul liturgic anual, începând cu săptămâna a 18-a după Rusalii. Această citire lucanică ne va conduce cu pași foarte preciși către marele praznic al Nașterii Domnului. Textul acestei Duminici are în centru o pildă arhicunoscută. O abordare în cheie euharistică a acestui fragment nou-testamentar are ca țel înțelegerea lucrării mântuitoare universale a Domnului, arătând o continuă chemare euharistică a noastră spre a fi asemenea pământului roditor, care își dovedește împlinirea în această perspectivă.
Euharistia – pecetluirea iubirii lui Dumnezeu faţă de om
Euharistia sau Împărtășirea reprezintă actul esențial prin care Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, împlinește și pecetluiește marea Sa iubire de oameni. Prin Jertfa Sa pe Cruce, prin Înviere și îndeosebi prin întemeierea Sfintelor Taine, mai ales Taina Sfintei Împărtășanii, Domnul Iisus Hristos adresează o chemare euharistică îndreptată spre toți cei care își propun trăirea cu seriozitate a vieții creștine. Pilda semănătorului surprinde o astfel de vocație. Structura narativă a textului arată, pe de o parte, simplitatea plină de sensuri a cuvintelor Domnului, cât și profunzimea incontestabilă a efectelor pe care le produce auzirea acestei celebre parabole. Inspirată din activitatea agrară, pilda surprinde legătura indisolubilă a Creatorului cu creația Sa pe care dorește să o aducă la rodire, la împlinire mai bine spus, la capacitatea de a deveni ea însăși creatoare. Remarcabil la această pildă este faptul că Mântuitorul Iisus Hristos oferă o interpretare centrată pe auzire. Când explică parabola, Domnul nostru Iisus Hristos accentuează, de fiecare dată, faptul că toți primitorii Cuvântului lui Dumnezeu „îl aud” (Luca 8, 12-15). Cu toate că textul evanghelic indică foarte clar o stângăcie a semănătorului care își permite risipirea semințelor în locuri nefertile, incompatibile cu rodirea, înțelesul adânc al acestui gest, aparent iresponsabil, are menirea de a sublinia caracterul de jertfă al seminței. Pe de altă parte, categoriile de sol, în special primele trei tipuri, tâlcuite ca tipologii umane neroditoare, par să aibă în ele un dat condamnabil, vecin cu nedreapta predestinație. Rolul pildei este însă altul.
Sămânța – Cuvântul lui Dumnezeu în stare de jertfă care ne schimbă
Simbolistica seminței care încearcă să își găsească locul prielnic pentru a rodi este încărcată cu un puternic caracter jertfelnic, gând care ne îndreaptă spre unica și mântuitoarea Jertfă a Domnului nostru Iisus Hristos, împărtășită tuturor. Se poate observa, din acest punct de vedere, universalitatea potențială a mântuirii, care este prefigurată prin semănarea semințelor pe toate nivelurile de accesibilitate, înțelegând prin aceasta șansa primitorilor de a fi gazde propice fertilizării. Intervine în planul duhovnicesc al parabolei menirea celui care primește darul seminței de a se converti în pământul care va aduce roadă. Ignorarea acestui dar sau nepunerea lui în valoare bătătorește, pietrifică și sufocă terenul sufletesc chemat să încolțească și să înflorească spre rodire. De fiecare dată când auzim Cuvântul lui Dumnezeu, în diferite ipostaze, împărtășit în viața de zi cu zi, dar nu transformăm ființa noastră într-un mediu potrivit pentru primirea și încolțirea spre rodirea care are aduce răbdare în toate cele ale vieții, ne situăm în categoria pământului bătătorit, pietros sau spinos. Continuând o astfel de imagine în plan duhovnicesc, se poate mărturisi faptul că sămânța cuvintelor dumnezeiești devine o jertfă care, dacă este conștientizată, are puterea de a transfigura împietrirea ființei umane. Pilda nu dezvăluie însă posibilitatea unei astfel de convertiri, dar pune accentul necesar pe generozitatea semănătorului dornic să ofere sămânța sa. Sămânța este în stare de jertfă în toate cele patru situații descrise prin parabolă. Ea rodește numai când întâlnește pământul care deține toată menirea sa fertilizatoare deplină. În plan euharistic, Sfânta Împărtășanie își aduce roadele ei atunci când primitorul e conștient de ceea ce face. În Tradiția Bisericii a rămas fundamentală, cu foarte mici excepții, condiția primirii Sfintei Euharistii numai de către persoanele care își exprimă în mod liber dorința de a se împărtăși.
Pământul neroditor, o Euharistie refuzată
Aplicată tipologiei umane, imaginea celor trei tipuri de sol neroditor regăsită în parabolă denotă refuzul ce bătătorește, pietrifică sau sufocă germenele vieții celei adevărate. În perspectivă euharistică, atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtășanie trebuie să ne propunem să fim în stare de rodire, chiar dacă această rodire este una diferențiată, în funcție de capacitățile duhovnicești ale fiecăruia. Durerea lumii care Îl refuză pe Mântuitorul Hristos ca Euharistie scindează calea spre veșnicie deschisă tuturor. Sfânta Liturghie devine antidotul cel mai potrivit prin care se propovăduiește perpetuu scopul sublim al unirii omului cu Dumnezeu, în Sfânta Împărtășanie. Adeseori se accentuează, cu maximă responsabilitate, chemarea de a fi implicați în slujirea Sfintei Liturghii la cotele ei sublime, împlinitoare, prin aceea că, participând la respectiva slujbă, avem șansa să ne împărtășim cu sămânța vieții veșnice. Când se întâmplă acest lucru, se deschid căile prefacerii noastre în pământul fertil. Euharistia, trăită și simțită ca răspuns adus Semănătorului, contribuie organic în tainicul proces de împlinire a umanului. Prefacerea omului care se împlinește aducând roade devine, cu motivație euharistică, un act posibil!
Rodirea – o împărtășire care limpezește potențialul omului
Cu toate scăderile și neputințele ei, firea umană deține un potențial aparte care este menit să refacă adâncurile de nepătruns și paralizate ale ființei noastre ce tinde să nu primească bucuroasă jertfa seminței semănate cu dragoste dumnezeiască. Când acceptă chemarea care rodește răbdare, omul se împărtășește de pregustarea Învierii. Această perspectivă este imprimată în sămânța care se jertfește pentru a-l învia pe primitor. Potențialul veșniciei țâșnește precum vâna unui izvor care oferă prospețime și bucurie nemăsurate. Pilda semănătorului, tradusă în cheie euharistică, deschide un tărâm în care se evidențiază preocuparea fundamentală a omului, anume aceea de a trăi în prezența intimă a lui Dumnezeu, revelat atât ca Semănător milostiv, cât și ca Sămânță purtătoare de viață ce așteaptă prefacerea noastră în pământul cel bun. Sfânta Liturghie rămâne reduta ce oferă cu prisosință darul Jertfei nesângeroase a Domnului, menită să desțelenească împietririle de tot felul ale vieții noastre, pentru a ne clarifica chemarea de a rodi, adică aceea de a purta înlăuntrul nostru, cu multă răspundere, germenele vieții veșnice ce va încolți în mult râvnita Înviere.
Pr. Ic. Dr. Grigore-Alexandru Meșteroaie
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
