Puterea Rugăciunii lui Iisus

Starețul Efrem Filotheitul

Harul Sfântului Duh se manifestă în multe chipuri și darurile aduse de el sunt multe și diferite. Sfântul Duh prin lucrarea înaltă a rugăciunii și a trezviei dăruiește darul lacrimilor, darul bucuriei, darul mai-înainte-vederii, darul învățăturii, al îndelungii-răbdări, al dumnezeieștii mângâieri, al nădejdii, darul dumnezeieștii dragoste, al contemplației, al răpirii minții. Noi învățăm mereu, dar cu cât învățăm, cu atât datoria noastră față de Dumnezeu și părinți crește. Fiecare din noi, potrivit cu sporirea și cu folosul pe care l-a primit din rugăciune, primește și vindecarea de patimile cele sufletești și trupești. Îndreptarea patimilor și a neputințelor arată cât de sporit este omul în rugăciune.

Așadar trebuie să ne silim. Neîncetat să ne îndemnăm pe noi înșine la rugăciune; să nu o neglijăm. În cazul când se va observa că rugăciunea a slăbit, trebuie îndată să începem să ne nevoim a ne îndrepta. Să ne silim, ca să primim din nou putere în rugăciune. Cum putem face aceasta? Sufletul trebuie să se adune în sine, ­­­„să strângă cureaua”, cum se spune, și să înceapă să se roage cu râvnă. Să alunge gândurile, să lepede grija, să slobozească mintea de răspândire și să spună: „Acum mă voi desfăta de rugăciune”. Și după ce se va desfăta astfel un timp, va simți puterea ce vine din rugăciune.

Rugăciunea este catapulta împotriva demonilor, a patimilor, a păcatului și, în general, a tot ce se pune ca piedică în calea mântuirii. Nu greșești dacă numești Rugăciunea liman, fiindcă limanul adăpostește corabia învăluită de furtună. Αcolo îți vei afla pacea, mântuirea, siguranța. De asemenea nu greșești dacă numești Rugăciunea și sapă sau secure sau busolă; dacă o numești lumină sau cu alte denumiri. Pentru aceasta noi, monahii, nu trebuie să o neglijăm deloc. Există mireni în lume, mai ales femei, care se nevoiesc mult cu Rugăciunea, deși au griji, au copii, treburi, au atâtea și atâtea îndatoriri. Cu toate acestea iconomisesc și puțin timp pentru a se ruga și a se îndeletnici cu chemarea Numelui lui Dumnezeu. Ce îndreptățire vom avea noi, când Dumnezeu ne-a dat atâta libertate și lipsă de griji? Ce răspuns vom da când neglijăm rugăciunea și o facem atât de neputincioasă, încât slăbiciunea ei să îngăduie păcatului și patimilor să ne zdrobească și să ne îmbolnăvească?

Ne luptă gândurile? Avem armă preaputernică rugăciunea. Dulceața păcatului trage mintea la rău. Dar dacă mintea va lua în mâini baltagul rugăciunii și-l va ridica și va începe să lovească, se vor dezrădăcina chiar și cele mai puternice gânduri. Ajunge numai ca omul să țină bine baltagul și să-l mânuiască cu îndemânare. Atunci, cu adevărat, va deveni iscusit în aceasta. De aceea diavolul ne împiedică să spunem Rugăciunea, pentru a ne putea robi mai ușor. Ne aduce nepăsare, griji deșarte și alte nenumărate piedici, numai pentru a ne împiedica de la rugăciune. Așa cum s-a dovedit din experiență, demonii se tem de Numele lui Hristos. Ei înșiși au mărturisit aceasta prin gura oamenilor, și anume că sunt arși atunci când omul se roagă.

Era un monah care căzuse în multă nepurtare de grijă. Atât de mult se lenevise, încât până și canonul său și-l părăsise și s-a întors în lume. S-a dus în locul său natal, acolo unde demonizații aleargă pentru a primi tămăduire de la Sfântul Gherasim. Pe când mergea să se închine și el Sfântului, de vreme ce tot se afla acolo, pe drum l-a întâlnit o demonizată care i-a spus:

 – Dacă ai ști ce ții în mână! Ah, dacă ai ști, sărmane om, ce ții în mână! Dacă ai ști cât mă arde această metanie a ta, iar tu o ții din obișnuință, așa de formă!

Monahul a încremenit. De la Dumnezeu a fost ca să-i vorbească acea demonizată. Atunci și-a venit în fire. Luminat fiind de Dumnezeu, a spus întru sine: „Ia te uită, cât de nepriceput sunt! Țin în mâna mea cea mai puternică armă și nu pot să lovesc niciun diavol. Și nu numai că nu pot să lovesc, dar mă și duce în robie acolo unde vrea el. Am păcătuit, Dumnezeul meu!”.

Și în acea clipă s-a întors căindu-se spre mănăstirea sa, unde a pus început bun. Atât de mult a sporit în lucrarea Rugăciunii și în petrecerea monahală, încât s-a făcut pildă multora. Pe acest stareț l-am apucat și eu. Nu auzeai nimic din gura lui, decât „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Neîncetat se ruga. Îi spuneai ceva, iar el îți răspundea cu două-trei cuvinte, după care limba lui se întorcea la Rugăciune. Atât de mult se obișnuise cu ea, încât îl schimbase cu totul. Și gândiți-vă că vrednicia rugăciunii și a metanierului i-a descoperit-o diavolul – desigur, fără să vrea -, potrivit judecăților Celui Preaînalt.

Total
14
Shares
Previous Post

Dacă vrei să-L cunoști pe Hristos, cercetează-l pe om

Next Post

Postul – o noua terapie (documentar)

Related Posts

Vindecarea depresiei

Depresia (de la cuvântul latinesc depressio-„constricție”, „apăsare”) este dispoziția sufletească abătută, însoțită de moleșeală, astenie, de o apreciere descurajată…
Read More