Recunoaşterea greşelii noastre

– Părinte, Avva Isaac spune că în vremea rugăciunii trebuie să te simţi ca un copil[1].

– Da, dar să te simţi ca un copil neastâmpărat. Să recunoşti că ai mâhnit pe Părintele tău şi să plângi pentru aceasta. Atunci vei simţi mângâierile cele dumnezeieşti. Să nu spui: „Deoarece sunt copil, Dumnezeu trebuie să mă iubească şi să mă ierte. Aşadar pot să fac neorânduieli”.

– Părinte, m-am neliniştit atunci când am citit la Sfântul Grigorie de Nissa că pentru a-L chema „Tată” pe Dumnezeu trebuie să fi ajuns la nepătimire[2], altfel aceasta este „ocară şi batjocură”[3].

– Binecuvântato, nu te mâhni! Aceasta a scris-o Sfântul pentru cei ce trăiesc în mod răzvrătit şi păcătos. Dar atunci când cineva, deşi păcătuieşte, îşi simte totuşi profund vinovăţia sa, atunci Îl poate numi „Tată” pe Dumnezeu.

– Părinte, simt că nu sunt în rânduială faţă de Dumnezeu şi aceasta mă doare.

– Din clipa în care simţi că nu eşti în rânduială şi spui cu smerenie: „Am greşit, Dumnezeul meu!”, Dumnezeu iartă, ajută şi dă Harul Său, iar dacă moartea te va afla în starea aceasta, te vei mântui. Pentru că nu spui în mod simplu că nu eşti în rânduială şi rămâi pe un drum strâmb, ci te nevoieşti. Nu eşti – Doamne fereşte! – în stare demonică. Mai mult sau mai puţin, aici, în mănăstire, toate surorile sunteţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în pocăinţă. Apoi să ştii că atunci când omul duhovnicesc simte că este într-o stare duhovnicească proastă, primeşte Har dumnezeiesc, pentru că această simţire pe care o are pentru păcătoşenia sa este ca o spălare.

Când cineva îmi spune cu durere: „Sunt aşa şi aşa”, mă bucur de el, pentru că, recunoscându-şi greşelile, se va slobozi de ele. Odată am găsit un om care stătea într-o colibă cu pisici şi câini. Nici foc nu aprindea pentru că se temea să nu-i ardă coliba. Era cu desăvârşire părăsit. M-a durut şi mi-a fost milă de el, dar acela mi-a spus: „Să nu-ţi fie milă de mine, călugăre! Trebuie să mă chinuiesc. Dacă ai şti ce am făcut, nu ţi-ar mai fi milă de mine. Pentru mine este mult şi aici unde sunt”. Ei, pe acesta, orice ar fi făcut, oare nu-l va iconomisi Dumnezeu? Şi acum[4], pe când eram în spital, a venit o femeie care avea mâinile găurite din pricina transfuziilor. Era într-o stare nenorocită. Sărmana avea toate venele găurite. „Nu am făcut niciun bine, îmi spune. Dar poate o să-Şi facă milă Dumnezeu pentru acestea ce le sufăr şi o să mă ia în Rai! Am neputinţa aceasta, şi cealaltă…”. Şi a spus, a tot spus o grămadă de cusururi. Ce lucrare fină făcea în ea însăşi! Eu nu am văzut un alt om într-o astfel de stare!

– Părinte, am auzit pe cineva spunând: „Îmi spune gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă”. Este corect gândul acesta?

– Când omul are multă smerenie, îşi recunoaşte greşeala, îşi simte vinovăţia într-o măsură mare şi suferă, atunci Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi-l va ierta. „Fiul Meu, îi va spune, nu te mai gândi! Gata, s-a rezolvat”. Dar dacă nu-şi simte vinovăţia sa şi se odihneşte la gândul că Hristos Se va purta cu îngăduinţă şi milă, aceasta este foarte primejdios. Oare Hristos îi va premia pe păcătoşi? Recunoaşterea cea corectă a stării noastre Îl mişcă pe Dumnezeu şi ne dă ajutor şi bucurie paradisiacă. Dacă ne-ar fi ajutat şi nerecunoaşterea, Dumnezeu nu ne-ar fi cerut-o pe cea dintâi.

– Părinte, aţi spus „recunoaşterea cea corectă” a stării noastre. Există şi recunoaştere necorectă?

– Da, se poate ca cineva să aibă o cunoaştere greşită despre sine, să se îndreptăţească şi să-şi odihnească gândul. De aceea, atunci când spun că există recunoaşterea greşelii, se înţelege că există fie şi o mică străduinţă pentru îndreptare. De pildă, îţi datorez cinci sute de mii de drahme şi atunci când te văd îţi spun: „Îţi datorez cinci sute de mii”, dar nu mă preocupă grija să-ţi întorc banii, ci numai recunosc în mod simplu că am o datorie. După puţin timp iarăşi mă gândesc şi-ţi spun: „Da, da, am această datorie”. Însă asta nu înseamnă recunoaştere. Când cineva recunoaşte cu adevărat că are o datorie, nu doarme, ci caută să afle cum s-o achite. Iar atunci când spune: „Am o datorie”, este vestit şi celălalt, prin felul cum o spune, că într-adevăr îl preocupă problema.

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuv. 19, p. 96. ş. u.

[2] Termen al limbajului patristic desemnând acea stare fericită potrivit căreia, după o nevoinţă de mai mulţi ani, lucrarea patimilor încetează şi omul ajunge, prin Harul lui Dumnezeu, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos.

[3] Vezi Sfântul Grigorie de Nissa, Despre rugăciune, Cuv. 2, P.G. 44, 1141 A.

[4] În 1994, la spitalul de boli canceroase „Teaghenio”, din Tesalonic.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

Total
89
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 7, 14-30)

Next Post

Îngrijește-te de vasul pe care ți l-a dat Domnul. Umple-l!

Related Posts