Rugăciunea la Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul)

Rugăciunea este o coordonată definitorie a Sfinţilor Părinţi Capadocieni. Astfel, ei tratează rugăciunea particulară, dar mai ales pe cea făcută în comun, legând-o, totodată, de încununarea cu virtuţile creştine.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune că rugăciunea înalţă sufletul progresiv spre Hristos, leagă pe credincioşi de Dumnezeu şi între ei, le uneşte şi le purifică gândurile. Mai ales rugăciunea de obşte exprimă „căldura binelui în vatra inimii noastre” (1).

Rugăciunea noastră este o participare la rugăciunea Cuvântului lui Dumnezeu, Care nu este singur în rugăciunea Sa. Nimeni nu se poate încrede în rugăciunea sa personală. Oricine se roagă cere mijlocirea întregii Biserici. Pentru noi se roagă îngerii, apostolii, mucenicii, patriarhii şi, mai ales, cea care este mai cinstită şi mai mare decât aceştia, Maica Domnului nostru. Această sfântă unire constituie adevărata viaţă a Bisericii (2).

O stare a minţii care nimiceşte toate gândurile pământului este rugăciunea sau arătarea slavei dumnezeieşti. După regula liturgică, rugăciunea se adresează Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. În rugăciune sufletul este călăuzit de Duhul, el se roagă “în Duhul”. E vorba deci de un fel de inspiraţie, căci Duhul e Cel ce se roagă în noi, numai aşa ştiind ce anume să cerem, iar glasul nostru ajunge la Dumnezeu.

Dar cine s-a închinat Duhului, întreabă Sfântul Grigorie Teologul? Cine dintre cei din Vechiul Testament sau dintre cei din Noul Testament? Cine I-a adresat rugăciuni? Şi unde s-a scris că trebuie să I se aducă închinare? Duhul este Cel întru Care ne închinăm şi prin Care ne rugăm. Căci, spune Scriptura: “Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să se închine în Duh şi în Adevăr” (Ioan IV,24). Şi iarăşi: “Nu ştim să ne închinăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom.VIII, 26) şi: ”Mă voi ruga şi cu duhul, dar mă voi ruga cu mintea.” (I Cor.XIV, 15), adică în minte şi întru Duhul (3).

Duhul Sfânt este Cel ce uneşte pe Hristos cu oamenii, sau pe oameni cu Hristos. El este prin aceasta puterea sfinţitoare, de-viaţă-făcătoare şi unificatoare în Biserică (4).

Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos înfăţişează, neîncetat, trupul Său jertfit Tatălui, dar, odată cu aceasta, ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe benevole, cu bună mireasmă, din puterea trupului Său jertfit, de care ne împărtăşim.

Însă, pe lângă jertfele făcute pentru alte persoane, unele în nevoi grele, o parte din rugăciunile şi jertfele noastre le încredinţăm celui care aduce pe Hristos ca jertfă spre a se alătura jertfei lui Hristos .Acesta este preotul, slujitor al Bisericii, cu răspundere pentru o comunitate. Prin aceasta se arată conştiinţei credinciosului că el are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relaţia iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu (5).

Preotul, spune Sfântul Grigore Teologul, se luptă pentru toţi, pentru toţi se roagă, pentru toţi se sârguieşte, pentru toţi se aprinde; şi pentru cei din afară de lege şi pentru cei de sub lege. Din dragoste pentru fraţii săi cei după trup, se roagă să fie aduşi de ei lui Hristos în locul lui (6).

Monahul este dedicat încercării unirii cu Dumnezeu prin rugăciune, ceea ce presupune detaşarea totală, renunţarea la tot ce ar putea întârzia urcuşul său duhovnicesc. Sfântul Grigorie laudă viaţa dusă de monahi. “Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească”, spune marele ierarh. “Să-ţi încui simţurile, să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te apropii de nimic din cele omeneşti decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi totdeauna curate chipurile cele dumnezeieşti, neamestecate cu chipurile celor pământeşti şi înşelătoare, să ajungi să fii, cu adevărat şi pururea, oglindă nepătată a Lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti lumină în locul luminiii, lumina cea dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde, chiar de pe acum, roadele bunătăţilor veacului ce va să fie, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat cu Duhul sus în ceruri !”(7).

Despre Sfântul Grigorie s-ar putea spune că a fost o adevărată enciclopedie de cultură. Un adevărat părinte sufletesc. Dragostea caldă pentru credincioşii lui, dezinteresarea totală pentru cele materiale, ajutorarea săracilor, mila, iertarea şi, mai ales, acel dar unic de a pătrunde în inima fiilor duhovniceşti, dându-se lor cu cea mai desăvârşită abnegaţie, pun pe Sfântul Grigorie alături de cei mai mari făuritori de caractere ai antichităţii creştine, el însuşi având un caracter desăvârşit (8).

______________________________________________

Note bibliografice:

  1. Băjău, Pr.Dr.Constantin, Grija faţă de om în gândirea patristică a primelor patru veacuri,Ed. Universitaria, Craiova,2009, p.145.
  2. Sima, Pr.Gheorghe, Urcuşul Duhovnicesc.Sintagme, în Rev.”Ortodoxia”, anul LIV, nr.1-2, ian.-febr., 2003, p.73.
  3. Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. Din limba greacă, introducere şi note de Pr.Dr Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia,1993, p.101.
  4. Stăniloae, Pr.Prof.Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2003, p.311.
  5. Ibidem, p.243.
  6. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad., introducere, note şi un cuvânt înainte de pr.D Fecioru, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1987, p.190.
  7. Ibidem, p.161-162.
  8. Pârvu, Constantin, Actualitatea omiletică a Sfântului Grigorie de Nazianz, în Rev “Mitropolia Olteniei”, anVII, Nr.5-6, 1955

_____________________________________________________

Pr. Marian-Valentin Mărăcine

Sursa: http://revistaortodoxa.ro/

Total
47
Shares
Previous Post

Vorbirea cu gândurile

Next Post

Șoricioaica parcă se ruga să nu-i omor copiii

Related Posts