Viaţa Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

Fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al doamnei Maria – Mălina Oltea, domnitorul Ştefan cel Mare a manifestat, încă din fragedă pruncie, o deosebită dragoste faţă de ţară şi credinţa strămoşească. După uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457. Deşi a fost încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinţe, domnitorul nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, purtându-şi cu evlavie crucea vieţii sale. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.

„Atletul creştinătăţii”, aşa cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, a luptat pentru apărarea dreptei credinţe, menire pe care a considerat-o sfântă şi pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa, aşa cum arăta în scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 tuturor principilor creştini ai Europei, după biruinţa dobândită împotriva turcilor, la Podu-Înalt, lângă Vaslui.

În cei 47 de ani de domnie, Ştefan a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Dreptcredinciosul Voievod  a pus numeroasele victorii nu pe seama iscusinţei minţii sale ci, cu smerenie, pe seama voii şi puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu alături. Prin numărul mare de mănăstiri şi biserici zidite, atât în Moldova cât şi în Muntenia, Transilvania şi Muntele Athos, Sfântul Ştefan a fost nu numai apărător, ci şi mărturisitor al credinţei creştine.

L-a avut ca duhovnic şi sfetnic pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, de la care a învăţat să fie un om al înţelepciunii şi dreptăţii, al iubirii şi iertării:„Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria voievodul, adresându-se boierului său, Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său.

Ştefan a murit pe data de 2 iulie 1504, cronicarul amintind că „l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere la mănăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi, ca după un părinte al lor”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, Sfântul Ştefan fiind sărbătorit în fiecare an, pe data de 2 iulie.

Sfinţenia Voievodului Ştefan cel Mare

Vorbind despre sfinţenia voievodului Ştefan cel Mare, pr. prof Constantin Coman amintea, în articolul “Dreptcredinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre criteriile sfinţeniei”, publicat în volumul “Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realităţii”, apărut la Editura Bizantină:

„O anumită parte a intelectualităţii noastre – mereu aceeaşi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ştefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfinţenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câţiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea şi corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideraţii care trimit mai curând la suficienţa de sine, trufie şi dispreţ, vorbind despre “calităţile” de bătăuş şi vărsător de sânge ale domnitorului şi de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia (…) Atunci când pun în discuţie problema sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, intelectualii in discuţie fac dovada unei incorecte cunoaşteri a conceptului de sfinţenie aşa cum este el perceput în Biserica Ortodoxă. Mentalitatea ai cărei exponenţi sunt cei în cauză operează cu o accepţie puţin deformată a sfinţeniei, socotind că aceasta ţine de performanţele mai ales morale ale unui om. (…) Mântuitorul Hristos limpezeşte odată pentru totdeauna aceste lucruri, deschizând uşa Împărăţiei cerurilor vameşilor, tâlharilor, desfrânatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arată foarte clar că nu cei drepţi, ci cei păcătoşi se apropiau de Hristos şi tot aceştia sunt cei care-L primesc şi-şi oferă şansa împărtăşirii de puterea Sa dumnezeiască. Cei drepţi, sau mai curând cei care se considerau drepţi se închid asfixiant în limitele proprii şi în propria logică şi Îl resping pe Hristos cam cu aceleaşi argumente cu care resping contemporanii noştri sfinţenia lui Ştefan cel Mare.”

De asemenea, cronicarul spune că „după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ştefan Vodă (…), pentru lucrurile lui cele vitejeşti, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, n-au ajuns”.

Minunile Sfântului Ştefan

După cum spune tradiţia, în lupta cu polonii de la Codrii Cosminului, la 26 octombrie 1497, soarta armelor era de partea marelui voievod Ştefan. În acea zi de joi, înainte de începerea bătăliei, când preoţii ce însoţeau oştirea slujiseră Sfânta Liturghie lângă flamura domnească, lui Ştefan Vodă i-a venit în ajutor Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care i s-a arătat călare şi înarmat ca un viteaz, anunţând izbânda oastei moldovene. Altă dată, la Râmnic, Ştefan Vodă a primit de asemenea cerescul ajutor, de data aceasta prin Sfântul Mucenic Procopie. Drept mărturie stă inscripţia bisericii din Milişăuţi – Suceava: “În anul 1481, luna lui iulie 8, în ziua Sfântului Mare Mucenic Procopie, Io Ştefan Voievod … a făcut război la Râmnic cu Basarab Voievod cel Tânăr … şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan Voievod şi a biruit … De aceea, Ştefan Voievod a binevoit a zidi biserica aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie”. Totodată, cronicarul Grigore Ureche istoriseşte că, “în timpul acestei lupte, Ştefan cel Mare a văzut în chip minunat pe Sfântul Mare Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului, călare şi înarmat ca un viteaz, fiind întrajutor lui Ştefan Vodă (…).”

O altă întâmplare minunată dovedeşte, o dată în plus, legământul de iubire dintre domnitor şi neamul său. În anul 1775, când Bucovina a fost răpită de austrieci, chipul Sfântului Ştefan de lângă mormânt s-a întunecat la cu faţă totul, iar clopotul cel mare a început să bată singur. Candelele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din pricina cărora a ajuns sub stăpânire străină.

Cu o mână de oşteni, Ştefan a ţinut piept hoardelor barbare, punându-şi viaţa pentru ţară şi credinţa creştină. Noi, urmaşii sfântului voievod, ne-am lăsat însă atât de uşor grumajii prinşi sub jugul umilitor al tuturor compromisurilor, încât nu mai ştim ce-a mai rămas azi din moştenirea inestimabilă pe care ne-a lăsat-o cândva Ştefan cel Mare. Suntem, oare, demni de sacrificiul înaintaşilor noştri?

Previous Post

Cum schimbăm lumea? Cum o scăpăm de demoni?

Next Post

Taina Dumnezeieștii Euharistii (V)

Related Posts
Total
0
Share