Un vultur a fost odată într-un coteț închis,
Iar un cocoș înfumurat l-a întrebat, văzându-l trist:
„De ce te amărăști așa și deznădejdii te predai?
Când nu-ți lipsește nimic și nici o grijă nu ai?
Și apă curată în vas și mâncarea le ai de-a gata,
Și nu e nevoie să zbori pe stânci să-ți cauți prada.
Unde se poate să-ți primejduiești viața și să mori,
De vreo săgeată nemiloasă a niscai vânători.
Spune-mi, ce-ți lipsește, de ești mâhnit mereu
Și te topești de foame, oftând adeseori din greu?
De ce-ți strici inima-n zadar, de neagra supărare,
Și nu te saturi nicidecum, să tot privești în zare?”
Iar vulturul, întorcându-se spre el, de sus l-a privit,
Și voind să-l smerească, cu o vorbă l-a înțelepțit:
„Ca un cocoș ai vorbit”.
