Părintele Arsenie ne‑a povestit următoarele:
„Odată am mers la o mănăstire ca să iau puţin posmag. Trapezarul de acolo mi‑a dat un sac întreg.
– Este mult, i‑am spus eu.
– Nu, ia‑l tot!
Am luat, aşadar, sacul plin de la acea mănăstire şi, încărcat şi cu traista care era umplută cu diferite lucruri, am început să urc spre vârful Sfântului Vasilie. Când am deschis sacul împreună cu Stareţul, ce să vedem? Posmagul era plin de viermişori!
Atunci eu, ca om, am început să murmur:
– Bre, şi binecuvântatul ăsta, de ce nu l‑a aruncat la catâri? Era nevoie ca să‑l car în zadar?
Atunci Stareţul îmi spune:
– De ce spui că în zadar, părinte Arsenie?
– Şi ce vom face cu el?
– Ce vom face cu el?! Îl vom mânca! Pe acesta ni l‑a dat Dumnezeu. Dacă meritam unul mai bun, ne trimitea mai bun.
– Şi ce se va întâmpla, Gheronda, cu viermişorii?
Stareţul s‑a gândit puţin, iar apoi, cu un zâmbet pe buze, a răspuns:
– Am găsit soluţia! De acum înainte vom mânca când se va întuneca şi astfel nu vom vedea viermişorii.
Aşa am şi făcut, până ce l‑am mâncat pe tot. La început, ca să spun adevărul, mi‑a venit greu. Dar ce puteai să faci, de vreme ce a spus Stareţul? Mai apoi însă, credeţi‑mă, Dumnezeu l‑a făcut atât de gustos, încât ai fi zis că mâncam cea mai bună prăjitură”.
Extras din cartea Stareţul meu Iosif Isihastul – Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos – 2010
