Gheronda, nu mai rezistăm

Stareţul, văzând că sunt mic, se gândea: „Micuţul acesta o fi flămânzind acum”. El însuşi făcea o asceză înfricoşătoare şi punea mereu la încercare intenţia ucenicilor săi, dar avea şi mult discer­nământ.

Mă cheamă, aşadar, şi‑mi spune:

– Micuţule, ascultă‑mă! Poimâine este Duminica Ortodoxiei şi vom mânca puţin untdelemn. Să ai în vedere să te pregăteşti. Apoi, a treia Duminică avem Duminica Închinării Cinstitei Cruci. Ne apropiem. Şi atunci vom mânca puţin untdelemn. Apoi vine Sâmbăta lui Lazăr, este prima Înviere. Apoi vine Joia cea Mare, în care vom vopsi ouă roşii. Iată şi Sâmbăta cea Mare, când ne vom împărtăşi din nou. Şi uite aşa a sosit şi Paştele! Vino să ciocnim acum ouăle!

Aşa vorbea Stareţul, ca să mă mângâie puţin. Se gândea: „Acum să‑i spun acestuia, aşa pur şi simplu, că va trece Marele Post”. Eu nu aveam nici măcar idee despre toate acestea. Nu le dădeam nicio importanţă, fiindcă le primeam pe toate cu simpli­tate, aşa cum spunea Stareţul.

Toate alimentele vechi le păstra pentru Postul Mare, căci se gândea: „În Postul Mare va fi foamete”. Şi astfel, ştiam că dacă Stareţul păstra alimente cu viermişori, aveam un post „de frupt”. Stomacul rezista. Noaptea privegherea era neschimbată şi canonul dublu, iar ziua munceam din greu, cărând lemne, grâu, ciment şi altele. Catârii urcau cu greutate, mâncând şi bând regulat, însă noi n‑aveam parte nici măcar de apă. Αu trecut două‑trei săptămâni şi am început să tremurăm. Ce puteam să facem? Mergem şi‑i spunem Stareţului:

– Gheronda, nu mai rezistăm.

Atunci Stareţul ne‑a „iconomisit”, dându‑ne câte o bucată de pâine şi apă.

Când a venit Săptămâna Mare, eu deja nu mai puteam rezista. Era primul an lângă Stareţ. Mă durea stomacul şi adeseori vomitam. Nu puteam să stau pe picioarele mele. Seara trebuia să‑mi fac îndatoririle: mii de metanii, starea în picioare timp de zece ore în chilie, cu studiu duhovnicesc şi Rugăciunea minţii. Şi toată ziua trebuia să păstrăm tăcere şi să cărăm greutăţi.

Acest Post Mare, care era primul petrecut lângă Stareţ, ni s‑a părut foarte aspru din pricina postirii pe care ne‑a rânduit‑o. Dar acesta, în posturile din anii trecuţi, postise încă şi mai aspru. În zilele noastre, când suntem atât de slabi duhovniceşte şi tru­peşte, nu putem nici măcar să ne închipuim o asemenea nevoinţă.

Cu toate acestea pe atunci noi ne străduiam să postim, dar nu reuşeam precum Stareţul. Aici trebuie să precizăm că, deşi Stareţul era oarecum îngăduitor cu noi, cei mai tineri, cu toate acestea el împreună cu bătrânul Arsenie făceau postiri suplimen­tare, în afara celor rânduite de Biserică. Timp de o lună au hotărât să nu mănânce pâine deloc. Fierbeau doar puţine paste şi le mâncau. Alteori mâncau numai pâine şi nimic altceva. Astfel de posturi făceau.

Extras din Starețul meu Iosif Isihastul – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.

Total
45
Shares
Previous Post

Frumusețea minții

Next Post

Viețile Sfinților – aprilie, ziua 7

Related Posts