Bucuria izvorâtă din suferință

În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”1

Cel ce nu a privegheat cu durere și nu a mâncat pâinea sa cu lacrimi, acesta nu v-a cunoscut, o, Ceruri.”

Ghoethe

Cerul nu este întotdeauna senin și marea nu este întotdeauna liniștită.

Cu cerul și cu marea se aseamănă și viața omului pe pământ; nu este întotdeauna liniștită.

Omul vine pe pământ plângând și pleacă tot plângând. Pe mormânt rămâne crucea ca semn al durerii. Toți cei îndurerați vor să afle de ce suferă. La această întrebare se dau diferite răspunsuri, în funcție de convingerile religioase ale fiecăruia. Printre multele păreri ale unor renumiți oameni de știință, pe care le-am auzit în vreme ce mă aflam la tratament în America, mi-a făcut o impresie deosebită părerea profesorului Howard Rusk:

Nu cunosc sensul durerii în viața omului. Ceea ce știu este că așa cum olarul pune vasele de lut în cuptor, ca să devină rezistente, șiunele dintre ele se distrug, iar celelalte devin bune și folositoare, tot astfel este și durerea în viața omului.

Am cunoscut din experiență, independent de convingerile religioase, că cei mai mulți dintre bolnavii paraplegici se roagă lui Dumnezeu și se află mai aproape de El. Tot astfel se întâmplă și cu noi, cei care le slujim și ne îngrijim de ei.”

Ceea ce cunosc personal este că din clipa venirii lui Hristos, durerea nu mai are puterea de a-și omorî victimele. A rămas numai ca un pedagog al omului și este folosit de dumnezeiasca Pronie pentru a-l pregăti pe om pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă nu ar fi existat durerea, lumea ar fi fost mult mai rea și mai plină de greutăți și nedreptăți. Câte inimi nu s-au înmuiat prin durere? De câtă milă nu se umple sufletul la vederea oamenilor care suferă? Durerea și sporirea sunt strâns legate și merg împreună în istoria omenirii. Durerea nu este un vrăjmaș, ci un binefăcător.

Necunoscând înrâurirea binefăcătoare a durerii și motivele serioase pentru care dumnezeiasca Pronie a lăsat-o să ne fie însoțitoare aici pe pământ, mulți deznădăjduiesc și se mânie numindu-L pe Dumnezeu nemilostiv, însă greșesc. Dacă aici pe pământ un părinte niciodată nu dorește răul copilului său și nu îl face să sufere fără motiv, iar dacă vreodată se poartă cu asprime, face aceasta pentru folosul lui, cu atât mai mult Părintele ceresc, Care urmărește întotdeauna mântuirea omului. Motivul pentru care îngăduie să bea copiii Săi paharul cel amar al durerii este că această băutură este un leac folosit pentru vindecarea sufletului și pentru povățuirea lui la calea mântuirii.

Durerea trupească se face pricină de a ne păzi sănătatea sufletului. Dacă nu ar fi existat simțământul durerii, atunci simțurile ar fi fost nefolositoare. Așadar fără durere nu ar fi existat nici înștiințare de mai înainte.

De ce Dumnezeul dragostei îngăduie atâta durere pe pământ? întreabă oamenii. Durerea, spun ei, este marele vrăjmaș al omului, iar nu moartea”. Aș răspunde prin următoarea pildă:

Mama fiecăruia dintre noi a suferit foarte mult când ne-a dat naștere și durerea pe care a simțit-o are legătură cu dragostea pe care ne-o poartă. Nici o femeie nu înțelege ce înseamnă maternitatea, dacă nu devine ea însăși mamă. Mama noastră ne-a născut în dureri și marea ei dragoste pentru noi este amestecată cu durerea.

Așadar nu există alt mod de a înțelege dumnezeiasca însușire a dragostei materne.

De vreme ce este adevărat că durerea are legătură cu însușirea minunată ce există în dragostea mamei pentru noi, atunci este cu putință să numim durerea vrăjmaș? Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a suferit. A avut trup și a trecut printr-o suferință care depășește puterea de înțelegere omenească.

Bucuria cerească vine la cei ce pot să vadă urmele cuielor Sale. Cea mai mare durere de pe pământ a fost cea pe care a suferit-o Însuși Hristos. Când ne gândim la durerea sufletească pe care a suferit-o Hristos pe pământ și adăugăm și durerile trupești din vremea răstignirii, atunci nu ne putem închipui suferință mai mare care se abată asupra unei inimi omenești. Există vreo întristare mai mare decât a Sa? Ne arată mâinile Sale și ne spune: „Și Eu am suferit.” Să răbdăm și noi, urmând pilda Sa. Hristos a suferit pe nedrept fiind fără de păcat, în vreme ce noi suferim după dreptate, pentru păcatele noastre.

Istoria și viața sunt pline de durere. Drepți și nedrepți, păcătoși și virtuoși, toți trec prin multe necazuri și încercări.

Așadar de ce există durerea, acest simțământ neplăcut, care apasă și chinuie trupul și sufletul? La această întrebare numai Sfânta Scriptură este în măsură să dea un răspuns corect.

Dumnezeu este dragoste, este iubitor de oameni și vrea să fim veșnic fericiți. Însă izvorul, pricina durerii este păcatul, depărtarea de Dumnezeu, adică EGOISMUL NOSTRU. Dumnezeu, deoarece este Iubitor de oameni, Se grăbește în ajutorul nostru, îngăduind durerii să ne fie pedagog. Pentru cei ce nu s-au împietrit, durerea nu este blestem, nu este o manifestare a mâniei sau mucenicie, ci o adevărată binefacere.

Cu glasul său tunător, durerea ne spune: „Nu vă încredeți în voi înșivă. Nu vă îndepărtați de Dumnezeu. Întoarceți-vă la El.” Fiecare dintre noi să strige împreună cu Proorocul împărat David: „Doamne, în ziua necazului meu am strigat către Tine.”2Prin necazuri Dumnezeu ne povățuiește spre cele ce sunt de folos sufletelor noastre. Necazurile și, în general, toate suferințele vieții îl aduc pe om mai aproape de Dumnezeu și de mântuire, atâta timp cât acesta nu are inima împietrită.

La sfârșit aș vrea să spun că necazul, boala, sărăcia, disprețul din partea oamenilor și cele asemenea acestora înmoaie inima, îndeamnă la rugăciune, la pocăință și mărturisire, cultivă dragostea, îl întăresc din punct de vedere moral și duhovnicesc și îl povățuiesc la calea mântuirii.

STAVROS KALKANDIS

1 Ioan 16, 33.

2 Psalm 85, 7.

Total
1
Shares
Previous Post

Vizionarii

Next Post

Eu nu am păcat

Related Posts