Părintele Iacov nu avea numai evlavie la Cuviosul David, ci se încredințase cu totul lui. Atunci când se afla în Biserică, când lipseau sau credea că lipsesc ceilalți, lua Capul Sfântului, îl punea jos înaintea lui și, fie în genunchi, fie pe brânci i se ruga. Cerea de la Sfânt cu lacrimi fierbinți să-i dea smerenie și ascultare. Apoi se ruga pentru mănăstire, pentru monahi și pentru toți cei care cereau ajutorul Sfântului.
Din când în când, la cerința oamenilor, Părintele Iacov se ducea cu Capul Cuviosului David prin satele Eubeii de Nord. Iar oamenii alergau să se închine, după care lăsau și ceva bănuți… puțini, dar foarte folositori pentru mănăstire. Părintele Iacov nu folosea niciun ban pentru sine. Și erau zile când de dimineață până seară nu mânca decât un cartof mic. Se întâmpla adeseori, mai ales iarna, să aștepte gândindu-se că poate va veni cineva din Limni să aducă puțină pâine. Nu se mâhnea pentru sine, căci astfel avea prilej să postească mai mult, ci atunci când avea pe cineva în mănăstire, trebuia să-i dea ceva de mâncare.
Așadar își punea singura rasă bună pe care o avea, încălțămintea cârpită, punea Sfântul Cap în desaga din păr de capră și pornea la drum. Toamna sau primăvara, atunci când ploua mult, nu avea umbrelă, căci pentru el costa mult. Despre a doua rasă nici nu încăpea discuție. Iar încălțăminte bună… de unde să se găsească?
Într-o dimineață de primăvară a anului 1955, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a pornit pe jos la Spatari și Țonca (astăzi Izvorul Tămăduirii). Trebuia să meargă cale de cinci ceasuri. Satele le cunoștea, deoarece atunci când era mirean lucrase acolo ca zidar cu tatăl său. Dar când s-a apropiat de sat vremea s-a schimbat. Trebuia să ajungă înainte de începerea ploii, dar iată că ea l-a prins pe drum. Cinstitul Cap se primejduia să se vatăme din pricina apei… S-ar fi săvârșit o ierosilie* dacă l-ar fi plouat. Iar el cum ar fi putut sta ud ținând Sfântul Cap în mâini, ca să se închine credincioșii? Ar fi fost nevoit să meargă în vreo casă, să-și scoată rasa și dulama. Dar să-l vadă oamenii astfel, i se părea aceasta ca o nenorocire. Au început să cadă primele picături de ploaie și dinspre sud se apropia o negură. A grăbit pasul pe cât a putut, strângând Sfântul Cap în brațe și vorbindu-i Sfântului cu familiaritatea obișnuită. Ploaia se întețea, dar pe el nu îl uda. Mergea grăbit și puțin aplecat. În jurul lui lumea se prăpădea din pricina furtunii înfricoșătoare. Ai fi zis că se deschiseseră cerurile. Un metru în jurul lui (da, un metru înainte, înapoi, la dreapta și la stânga) nu cădea nicio picătură. În cele din urmă a ajuns în sat și a intrat în Biserică neudat, atât el cât și Sfântul Cap!
A doua zi după-amiază trebuia să se întoarcă la mănăstire, dar a întârziat pentru că a așteptat ca toți să se închine. Însă pentru a ajunge mai repede, a luat-o de-a dreptul, pe cărări. A trecut de Damnia și a ajuns, așa cum credea el, la pârâul mare, care era mai jos de mănăstire. Era întuneric și nu se vedea absolut nimic. Pierduse cărarea și nu mai știa unde merge. Atunci a strâns cu putere Sfântul Cap în brațe și i-a spus ceva Sfântului. Deodată a apărut o luminiță înaintea lui, care l-a călăuzit pe cărarea cea bună până la mănăstire.
Întotdeauna când mergea cu Capul Cuviosului David prin sate se petreceau astfel de semne minunate. Odată Cuviosul i-a arătat bunăvoința sa deschizându-i poarta mănăstirii. Se întorcea noaptea cu Sfântul Cap și apropiindu-se de poartă, monahul Eftimie i-a deschis înainte ca el să bată. I-a făcut închinăciune și s-a dus să pună Sfântul Cap în Biserică. Apoi a urcat la chilia părintelui Eftimie, care a rămas uimit de cele spuse de Părintele Iacov. Nu știuse că venise Părintele Iacov și firește, nu-i deschisese el poarta. I-o deschisese Cuviosul David care luase chipul părintelui Eftimie.
Apariția Cuviosului în chipul unui alt monah devenise un lucru foarte obișnuit; doar o ceruse odinioară însuși Părintele Iacov ca să nu se înfricoșeze.
Mergea cu Capul Cuviosului David și în ținuturile natale ale Sfântului, în Livanates. Îl ducea în dăsagă până la Rovies, satul de lângă mare. Ca să nu-l vadă ciobanii și sătenii, intra într-un desiș și scruta marea Eubeii ca să vadă când va veni de dincolo, din Livanates, barca să-l ia. De îndată ce o vedea apropiindu-se, se ducea repede la cheiul mic și sărea în barcă.
În anul acela ținutul suferea de o secetă îndelungată. Barcagiii care îl cunoșteau pe Părintele Iacov se rugau și ei pentru ploaie. Părintele Iacov i-a ascultat și apoi s-a așezat într-un capăt al bărcii, care se apropia încet de Livanates. Apropiindu-se de țărm, Părintele Iacov îi spuse Cuviosului în timp ce ținea desaga cu Capul lui în brațe:
– Părinte, iată au venit sătenii tăi ca să te roage pentru ploaie. Te rog ca acum când vom merge să tuni. Ia aminte să nu mă rușinezi, căci altfel te vei face și tu de râs și mă voi face și eu.
De îndată ce au ieșit pe uscat, a și început să tune. După treizeci de ani de la această minune spunea:
– Eu, fratele meu, le spun la urechea Sfântului, iar el ia legătura cu Hristos.
Explicația aceasta cuprinde teologia a mii de teologi, deoarece putere făcătoare de minuni, har dumnezeiesc și energii necreate are numai Dumnezeu. Iar El le dă de obicei prin oamenii Săi aleși, prin Sfinți, care, pentru că L-au iubit mai presus de orice și s-au curățit prin tot felul de nevoințe, au căpătat multă îndrăzneală la Dumnezeu.
Adică acestora li s-a hărăzit privilegiul să ceară orice de la Dumnezeu, iar El să-i asculte și să le împlinească cererile.
* Ierosilie = profanare de cele sfinte.
Extras din cartea Fericitul Iacov Tsalikis – Editura Evanghelismos.
Puteți citi și:
